"Săriţi fraţilor că aştia ne omoară, aici!", răcnea, sâmbătă, la televizor, un bărbat disperat, prin telefon, de la "Nisipurile de aur", din Bulgaria.
Ştirea era că turiştilor noştri, plecaţi de Întâi Mai la "Nisipurile de aur", li se furaseră două automobile din parcarea hotelului, iar bulgarii fuseseră ostili cu ei când se plânseseră ca păgubaşi.
Întâmplare cam oribilă, relatată fără detaliile care să explice disperarea bărbatului (foarte probabil că furturile nu erau singura mizerie îndurată în împrejurare).
În secvenţa următoare, pe ecranul televizorului, apare ministrul turismului Elena Udrea, zâmbind.
Este un zâmbet liniştitor?
Nu.
Este un zâmbet nervos?
Nu.
Este un zâmbet satisfăcut?
Da.
De ce credeţi că zâmbea satisfăcută Elena Udrea?
Pentru că îi venise apa la moară: ai noştri fuseseră pedepsiţi de bulgari, că n-au stat pe litoralul de acasă.
"Nu mai bine stăteau ei pe litoralul nostru?!", spune ministrul turismului, cu lumini jucăuşe în ochi.
Presa politică a făcut-o pe Elena Udrea în toate felurile, din cauză că a suspectat-o că ar fi purtat o legătură neregulamentară cu şeful statului şi că şeful statului de aceea ar fi promovat-o.
Reţin din fraza de mai înainte numai expresia "în toate felurile" şi consider că declaraţia ei de acum (şi nimic mai mult), justifică felurile în care a fost făcută.
Elena, tema era alta.
Să-ţi explic.
Un turist (adică subiectul la care eşti ministru) român (adică, un conaţional pe care ar trebui să îl serveşti pentru că eşti plătită din banii lui), răcneşte prin telefon "Săriţi fraţilor!" (adică, te strigă pe tine, în mod direct, să-i vii în ajutor).
Tu poţi.
Pui mâna pe telefon şi vorbeşti cu omologul bulgar: "Colega, am în hotelurile tale nişte concetăţeni cărora li s-au furat maşinile şi se plâng că sunt trata
