Nu încape nicio îndoială că România, dintre toate ţările Uniunii Europene, este printre codaşe la capitolul infrastructură.

Nu avem autostrăzi şi drumuri, aeroporturi moderne, însă nici stadioane şi săli de sport la exigenţele cerute de aceste vremuri. Şi nu le avem pentru că din 1981 încoace, de la Universiadă, n-am mai construit nimic în acest sens - câte săli şi stadioane s-ar fi putut ridica cu cimentul şi fier-betonul risipit pentru actualul Palat al Parlamentului!? Şi n-am făcut-o nici după aceea.

În urmă cu ceva timp, prin media au circulat tot felul de informaţii referitoare la investiţiile făcute de guvern în săli de sport, patinoare şi bazine de înot. S-a spus că în cei cinci ani de existenţă, Compania Naţională de Investiţii a cheltuit 1,3 miliarde lei în acest scop. „În perioada 2005-2009 au fost ridicate 417 săli de sport şi un patinoar", cam aşa a sunat ştirea. Ceea ce reprezintă o mare confuzie între termeni.

În realitate, în România nu s-au făcut săli de sport, ci săli de educaţie fizică. Ceea ce este cu totul altceva. Definită sumar, educaţia fizică „urmăreşte dezvoltarea armonioasă a organismului uman, întărirea sănătăţii şi cultivarea unor calităţi fizice" (Creţu, 1999, Jinga&Istrate, 1998). Ea se realizează (sau, mai bine zis, ar trebui să se realizeze) în cadrul programelor de învăţământ. Iar dacă trecem în revistă sălile realizate în ultimii ani, o mare parte au fost construite pe lângă şcoli şi licee. Şi sunt folosite de copii. În timp ce altele sunt departe de standardele actuale.

Prin sală de sport, în vremurile de astăzi, se înţelege, aşadar, mult mai mult decât un spaţiu în care poţi practica exerciţii fizice. Destinată competiţiilor sportive, profesioniste, aceasta are cel puţin 5.000 de locuri (unele trec de 10.000, mai ales în oraşele cu populaţie mare), dispune de vestiare, săli de conferinţe, restaurante, magazi