Până recent, alegerile generale din Marea Britanie păreau să se îndrepte către nişte rezultate oarecum similare parlamentarelor româneşti din anul 2008. Sondajele de opinie au relevat, săptămâni întregi, apatia generală a electoratului, dar, mai ales, a segmentului alegătorilor tineri decepţionaţi de stilul celor două mari partide tradiţionale de a înţelege şi

face politică - anume, preponderent prin intermediul unor politicieni complet lipsiţi de viziune, dar care au ajuns, cum-necum, să domine maşinăria de partid.

Laburiştii şi conservatorii au agreat, până la urmă, participarea liberal-democraţilor la o serie de dezbateri televizate, considerând că prezenţa reprezentantului unui partid care şi-a adjudecat ultima victorie electorală în anul 1910 nu putea constitui nicidecum un pericol. Dar - surpriză -, Nick Clegg, personaj proaspăt în politică şi, ca atare, necompromis, le-a luat faţa ambilor contracandidaţi printr-o prestaţie fulminantă. Peste noapte, liberal-democraţii s-au trezit a fi urcat cu peste 11% în preferinţele electoratului, în timp ce ultimele sondaje plasau veşnicul underdog al politicii britanice deja în faţa laburiştilor. O jumătate de milion de alegători, în majoritate tineri, au aplicat brusc pentru buletine de vot, dorind să-şi exprime opţiunea electorală. Wunderkind-ul revoluţionar a reuşit să anime o competiţie până atunci anostă. Situaţia mi-a reamintit oarecum de România anului 2000, când milioane de alegători deziluzionaţi de alternativele avute la dispoziţie şi-au proiectat fie speranţele, fie mânia asupra outsiderului Corneliu Vadim Tudor. Între Nick Clegg şi Vadim Tudor există însă doar două similitudini: ambii sunt personaje ce aparţin clasei privilegiate a societăţii lor. Vadim Tudor - pentru că provine din fosta nomenclatură, Clegg - pentru că este descendentul unei familii înstărite de bancheri; ambii au abilitatea