Era dimineaţă când s-a întâmplat. Şi demult, cred că prin 1978 sau 1979. Eram copil şi m-a trezit un zgomot ciudat, un motor răguşit, de tractor, amestecat cu lovituri în metal. Locuiam pe atunci în Berceni, în zona Brâncoveanu. M-am uitat pe geam şi am văzut un "utilaj" ciudat, un fel de excavator, care dărâma scările şi leagănele pentru copii din parcul dintre blocuri. Nu înţelegeam ce se întâmplă.
Sensul în-tâm-plării mi-a devenit evident peste câteva zile, când pe locul fostului parc am văzut că se intrase cu plugul, iar terenul a fost parcelat. În săptămânile următoare, locul avea să fie cultivat cu legume de către "oamenii muncii" din blocurile din jur. Înţelesesem că era dispoziţie "de sus". Începuse să se vorbească deja, oficial, despre "auto-gospodărire".
Mi-am adus aminte de soarta parcului dintre blocurile din Berceni zilele trecute, când am vizitat parcul Herăstrău. Cred că nu e nevoie să vă spun ce e acolo. Talcioc. Bâlci. Manele. Parcare. Reclame. Cerşetori. Pe vaporaş, "căpitanul" trăgea din ţigară în faţa familiilor cu copii.
E ceva profund în neregulă. Şi nu mă refer doar la aspect. La maniere. Cât mai ales la scopul fundamental al oraşului modern.
Multe centre urbane au crescut în jurul unor reşedinţe aristocratice sau regale. Eventual în preajma unor centre monahale. Iar toate acestea aveau grădini.
Nu era o întâmplare, ci parte a unui plan. Pentru medievali, grădina era o reprezentare a Universului. Importantă a fost, evident, influenţa Bibliei, unde Paradisul e înfăţişat ca o grădină. În Renaştere, grădinile sunt obiectul unei griji aparte. Secolele 17 şi 18 cunosc succesiunea stilurilor francez şi englez. Iar în secolul 19 apare moda grădinilor micului orăşean. Pe scurt, civilizaţia urbană, din secolul 19 încoace, este nedespărţită de prezenţa grădinilor.
La Paris, avem Jardin du Luxembourg. La Berlin, trotuar
