Am primit la redacţie un fel de drept la replică din partea lui Gelu Voican Voiculescu, revoluţionarul-cu-barbă-sură. Un text care se vrea pamflet.

Probabil că dl Voican nu spera să-i fie publicată producţia intelectuală. Dimpotrivă: îi acord găzduire chiar în rubrica redactorului-şef, fără nicio intervenţie gramaticală. Legaţi-vă centurile de siguranţă, urmează depresurizări gramaticale şi turbulenţe de limbaj!

„Mayday! Mayday!

Ajutaţi-l pe Grégoire...

Istoria a ştiut să aştepte! Răbdătoare, profundă, tainică, ea s-a retras din calea timpului, înţelegând înaintea tuturor, că Omul providenţial trebuie să apară. Cel care va descifra încâlcitele destine ale unora, cel care va tălmăci până şi gândurile negândite ale semenilor lui, va veni alergând spre adevăr, cu braţele deschise, cu fruntea plină de broboanele stârnite de emoţii, cu pieptul desfăcut... El, omul de excepţie - căutătorul văzutelor şi al nevăzutelor, neodihnitul, adulmecătorul -, ridică lin, aproape feciorelnic, vălul misterelor.

Eu, Gelu Voican Voiculescu, simt că m-a descoperit... Ba chiar sunt uşor dezgolit de privirile lacome ale acestui om flămând de atâta căutare... Îl bănuiesc câteodată, râvnind la sufletul şi la trupu-mi neîntinat... Mă tem...

Îi simt respiraţia, gâfâiala din ce în ce mai ritmată, mă miroase, căutându-mi părţile intime ale existenţei... Omul acesta mă vrea pentru el, pentru istorie, pentru neam. Cred că-i stârnesc anumite pofte, dar din păcate pentru el - din decenţă -, mă consider prea bătrân...

Cu înţelepciune şi din dragoste de oameni, îl înţeleg: el ştie foarte bine cât de slab este pentru a se hârjoni cu lupii tineri, cu cei din breasla sau din generaţia lui, încercând astfel să-şi asmută mirosul pe urmele adânci lăsate de cei „grei". Speră în taină că poate-i va păcăli pe cei din jur, ascunzându-şi atât lipsa de talent, cât şi gravele