Aflu că Ion Iliescu se simte hărţuit. Se simte urmărit, prigonit, hăituit, victimizat. Ca şi în 1990, forţe malefice, în slujba ştim noi cui, conspiră să-l distrugă. Pe el, salvatorul naţiunii. Mai ţineţi minte sloganul: „Iliescu apare / Soarele răsare”? Sursa: EVZ

Am citit un interviu al lui Ion Iliescu din „Gândul" din care reiese, exact pe 1 mai („Ziua internaţională a celor ce muncesc”), că beneficiarul căderii regimului Ceauşescu (pe care a îndrăznit să-l atace abia după ce s-a dovedit că nu mai riscă nimic), omul care a organizat mineriada fratricidă din iunie 1990, mă consideră „căţelul lui Băsescu”.

Prins în lesa prezidenţială, incurabil „cotrocenizat”, calomniator de profesie, impostor intelectual, autor de „monstruoase făcături”, alerg după el, sunt cel care îl terorizez, îi ruinez, cu tupeu şi rea-credinţă, liniştitele bătrâneţi. Aşa arată, descumpănită şi angoasată, viziunea politică de ultimă oră a nedezminţitului politruc.

Nici vorbă să-şi asume vreo responsabilitate, vreo culpă. Crescut în cultura politică a bolşevismului, Iliescu rămâne, iată, prizonierul ei. Este omul fără dubii. Are doar certitudini: de beton, de granit, de oţel. Întrucât nu poate polemiza, el insultă. Întrucât nu poate argumenta, el vituperează. Îl insultă pe Doru Mărieş, îl insultă pe Radu Moraru. Mă insultă, pentru că nu poate accepta adevărul despre moştenirea sa politică.

Recurge la sudalmă pentru că nu ne poate pune botniţă. Pentru că, oricât s-ar îndoi unii şi alţii, Legea Lustraţiei va avea efecte întârziate, dar reale. Pentru că am fost deschis unui dialog (criticat de mulţi), pentru că l-am ascultat cu atenţie, pentru că am descoperit cât neadevăr moral ascunde, iar la ceasul bilanţului, mărturia mea va conta.

Este drept că orice om de stat are, în democraţiile aşezate, dreptul la o bătrâneţe cât mai puţin agitată. Pri