Secvenţă de aprilie târziu. E o zi de marţi şi Ion Iliescu zâmbeşte întru alungarea tuturor ceasurilor rele.
Scoate portofelul, îl desface propagandistic, prezintă unei anumite părţi a presei comorile ascunse: „L-am golit complet. Mai am aicea buletinul şi atât. În rest nu mai am. A... mai e legitimaţia de luptător pentru victoria Revoluţiei Române. Nu vreau să-mi umplu buzunarele".
„Legea Lustraţiei", această idee mutilată de timp şi de lichele până când a ajuns o stafie obosită care nu mai sperie pe nimeni, aşa îl prinde pe Ion Iliescu. Zâmbind reptilian, cu legitimaţia de luptător pentru victoria Revoluţiei mereu aproape. Are dreptate Ion Iliescu.
Revoluţia lui a învins. Bătrâneţile „domnului preşedinte", care abia ce şi-a prins al 80-lea trandafir în buchetul vieţii, sunt deranjate doar de „lătratul căţeluşilor lui Băsescu". Iliescu ştie şi profită: presa nu poate să facă dreptate, ziariştii pot doar să spună adevărul. După o viaţă de liber-cugetător, după o viaţă închinată bolşevismului, pare imun la adevăr, iar justiţia nu-l va jena niciodată, fiindcă ea
nu există.
În toate intervenţiile sale recente, Ion Iliescu simulează că nu înţelege de ce este urât, înfierează „elementele de dreapta" care încă îi bagă sula în coaste, se plânge olimpian că nu merită nerecunoştinţa populară. S-au înmulţit golanii, chiar dacă e linişte în Piaţă şi creşte iarba?
Sub portofelul golit al lui Ion Iliescu a înflorit corupţia, România a fost confiscată de clanuri mafiote, şcoala a fost maimuţărită, s-a afirmat doctorandul Cătălin Voicu, au prosperat curvele şi peştii lor, politica s-a umplut de securişti şi de bolile venerice ale tranziţiei, spitalele au rămas aceleaşi hâde anticamere ale morţii. Ion Iliescu, ca orice om sărac şi cinstit care nu mai ştie cum arată un bilet de tramvai, şi-a tratat inima bolnavă în Franţa.
Totuşi, el n-a fost u
