Membrii a 3 familii sunt măcelăriţi, inclusiv un copil de numai un an, dar şi un bătrân în scaun cu rotile, împuşcat de nu mai puţin de 9 ori.

Episodul Haditha reflectă o cultură operaţională falimentară, fiind, în acelaşi timp, un instantaneu neretuşat al unei organizaţii defecte. Semnificativ este faptul că, la momentul respectiv, operaţiunea nu era percepută ca fiind demnă de o investigaţie oficială. Cu alte cuvinte, nimic neobişnuit sau extraordinar. Totul se încadra în categoria rutinei şi sub specia pagubelor colaterale. Comandantul batalionului din care făceau parte militarii respectivi avea chiar să declare: „Un rezultat nefericit, dar atunci nu am suspectat nicio eroare“.(1) Pe scurt, „business as usual“, cum ar spune americanii. Totodată, unul dintre soldaţii implicaţi în operaţiunea Hadhita avea să afirme: „Am văzut că erau copii în cameră. Nu îmi amintesc numărul exact, ci doar că erau mulţi. Dar antrenamentul îmi spunea că sunt ostili. Sunt antrenat să trag două focuri în piept şi două în cap. Aşa că mi-am urmat antrenamentul“.(2) Era parcă o misiune desprinsă din manual.

Şi totuşi, cei familiarizaţi cu istoria Războiului Rece, în special cu experienţa Vietnamului, vor regăsi în episodul Haditha o puternică doză de déjŕ-vu. În 1965, gherila comunistă (Vietcong-ul) era atât de amestecată cu locuitorii de la sate, încât era imposibil să distingi prietenul de duşman. Curând, soldaţii americani au început să vadă întreaga populaţie rurală ca fiind ostilă.

„Ajunsesem să tragem în orice – bărbaţi, femei, copii, până şi în vite“, avea să recunoască locotentul John Paul Vann.(3) Credinţa standard, repetată mecanic şi fără discernământ, a comandanţilor militari era aceea că, în Vietnam, soluţia era una singură: mai multă putere de foc, „mai multe bombe, mai multe proiectile, mai mult napalm... până când cealaltă parte avea să crape sau să renu