Liberalismul pe care l-am visat şi despre care am scris (în Elogiul libertăţii) e în realitate o familie de dialecte liberale, unite prin ataşamentul lor faţă de câteva valori fundamentale: libertate, diversitate, pluralism şi transparenţă, dar şi putere limitată, toleranţă, individualism. Un liberalism generos şi deschis, care refuză rigiditatea proprie doctrinelor bine definite sau ale unei ortodoxii economice cu pretenţii hegemonice. Un liberalism inseparabil de existenţa unei pluralităţi de discursuri, teme şi voci care constituie „sarea pământului“ şi fără de care el n-ar fi decât o colecţie difuză de invidizi sau grupuri de interese. Un liberalism care rămâne în dialog permanent cu creştin-democraţia, din a cărui sevă se inspiră la răstimpuri.

Liberalismul la care visez e, însă, mai mult decât o colecţie de principii şi instituţii: el este şi un anumit stil, critic, nedogmatic şi civilizat, un mod elegant de a gestiona diversitatea şi conflictul de idei şi interese, pornind de la recunoaşterea failibilităţii umane. Şi, nu în ultimul rând, e vorba de un liberalism care respectă demnitatea şi unicitatea persoanei umane, conştient de faptul că oamenii nu trăiesc doar pe orizontală (unde politica şi economia sunt chemate să asigure condiţiile unei vieţuiri corecte şi decente), ci şi pe verticală, dimensiune prin excelenţă spirituală, fără de care existenţa umană ar fi de neconceput.

De aceea, m-am simţit mereu afin cu acei liberali neortodocşi care au avut curajul să afirme importanţa acestei din urmă dimensiuni, într-un timp în care nu era corect politic s-o faci. M-am simţit, astfel, mai aproape de Wilhelm Röpke, adevăratul creier în spatele economiei de piaţă germane, autor, între altele, al unei superbe cărţi cu un titlu revelator (Dincolo de ofertă şi cerere), decât de Friedrich von Hayek sau Ludwig von Mises, în scrierile cărora sufletul omului