Nu poti sa nu-i dai dreptate unuia care chiar a trecut prin iadul puscariilor comuniste si care s-a incapatinat, apoi, sa faca micile/ marile compromisuri fara de care nu isi putea duce la capat vocatia perceputa ca destin. In plus, mare sa scuza este opera. Care exista, impresioneaza, are legitimitate. Am aflat, de pe blogul Marianei Codrut si, apoi, din "Evenimentul zilei" si din "Ziarul de Iasi", ca, de curand, CNSAS a dat, in cazul lui Adrian Marino, verdictul de colaborare cu Securitatea. Fiind de acord cu atitudinea scriitoarei, dar si revoltat de unele comentarii, ale unor cititori care, asezati comod in scaunul ergonomic, sorbindu-si cafeaua, cu sau fara lapte, arunca verdicte asupra unor cazuri tragice in esenta lor, am spus ca nu strica sa ma bag si eu in seama. Intimplarea face ca, azi-miine, ma pregatesc sa inchei lectura voluminosului volum de memorii, Viata unui om singur si sa scriu despre el. Schimba oare aceasta stire perspectiva asupra vietii si carierei unui important teoretician literar si ideolog, cum ii placea sa se recomande? Raspunsul nu e chiar atit de simplu. Cu nu mult timp in urma, eram, recunosc, mult mai neintelegator fata de astfel de "dezvaluiri". Mi se parea ca, indiferent de circumstante, de conditiile care l-au facut pe un om de o calitate intelectuala indubitabila sa-si vinda sufletul, acceptind sa faca jocurile unui regim totalitar, mi se parea, spun, ca un astfel de compromis este de neiertat. Sau este de iertat cu o conditie: aceea a marturisirii publice, a asumarii propriului pacat. Dar la noi singurul care a facut-o a fost Al. Paleologu. Nici macar preotii nu s-au spasit, incercind, care mai de care, sa gaseasca tot felul de motive, de parca de asta era nevoie. Sint convins ca, in sinea lui, si cel mai marunt si mai ticalos turnator crede ca altfel nu s-a putut si, chiar daca regreta ca nu a avut taria de caracter sa refuze ma