Am mai scris pe tema câinilor fără stăpân. Expuneam cele trei variante posibile: totala neimplicare, sterilizarea şi eliberarea pe străzi şi eutanasierea. Am dat la o parte orice determinism emoţional, lăsându-mă condus de raţiune.
La baza tuturor raţiunilor am pus unicul reper demn de luat în seamă, esenţiala calitate a omului, singurul lucru care ne individualizează clar în raport cu orice altă formă de viaţă: umanitatea. La capătul oricăror speculaţii sau demersuri de analiză, dincolo de orice argumente, nuanţări sau motive, o singură soluţie stătea în picioare: sterilizarea şi eliberarea pe străzi.
Ceea ce credeam că este doar un vis urât, a devenit o problemă naţională, ba, aş îndrăzni să spun, mai mult decât atât. Acolo unde alţii nu au niciun dubiu, noi avem păreri. În orice neam cu puţină istorie, care a priceput ceva din lecţia răului absolut, viaţa este percepută ca valoare supremă, în timp ce la noi viaţa e subiect de polemică, târguială de gusturi, subiect de plăcere sau neplăcere. Nicio sfială în a provoca un joc "democratic" pe marginea vieţii. Ce fac câinii? Se reped şi muşcă. Păi, gata, îi omorâm. Ridicaţi mâinile. Dar cine i-a lăsat pe stradă? Cine răspunde de faptul că un câine a ajuns să muşte un om?
Tot citesc prin presă sau văd la televizor... "iubitorii de animale" protestează împotriva uciderii câinilor vagabonzi. Cum adică, domnilor şi doamnelor, "iubitori de animale"? Ce sunt ăştia, sunt oameni anormali? Au o boală, pentru că se opun unui masacru? Pe cei care nu iubesc animalele i-a numit vreodată cineva "neiubitori de animale"?
România nu ştie să-şi asume greşelile trecutului şi să le îndrepte punându-şi la bătaie fiinţa. Soluţiile conducătorilor acestui popor au fost mereu asasinatul, masacrul şi exterminarea oricărei probleme care generează inconfort şi presupune dăruire. Nu contează că, odată cu uciderea c
