Dacă nu aţi observat la timp, mă grăbesc să vă pun la curent: cei ce, prin diferite concursuri de împrejurări, unele dintre ele chiar electorale, au ajuns să se înfrupte din bucatele puterii, au schimbat, în sfîrşit, ceva. Discursul politic. După două decenii, perechea de cuvinte cheie, "TRANZIŢIE- REFORMĂ", folosită de orice aspirant la sau înscăunat în jilţurile puterii, a ieşit din scenă. Acum, lumea şi evenimentele ei sunt descrise folosind triunghiul noţiunilor: "criză", "restructurare", "relansare". Primul cuvînt pare rezervat "opoziţiei radicale", al doilea "opoziţiei cooperante", iar al treilea "puterii" sau, dacă preferaţi, "guvernării".

Deşi la prima vedere nu pare, schimbarea aceasta este plină de semnificaţii şi de consecinţe pentru ceea ce se întîmplă în politica din România, implicit pentru dimamica proceselor sociale care vor fi în continuare masiv influenţate de ea. Mai precis, de erorile şi de fărădelegile ei, căci succesele, din păcate, nu sunt decît "succesuri"!

Prima observaţie este că, prin această schimbare, discursul public a fost eliberat de cea mai mare parte a constrîngerilor de coerenţă care operau pînă acum, aşa slabe cum erau ele. Noţiunile de "tranziţie" şi "reformă" impuneau, atît sursei, cît şi receptorului, un număr de referinţe comune, precise.

Tranziţia, chiar şi la nivelul cel mai simplu de reprezentare, este un proces vectorial, care impune precizarea punctului de origine şi a celui de sosire, direcţia şi viteza mişcării şi, desigur, forţele, efortul, care le determină. Reforma, la rîndul ei, presupune precizarea forţei active, a structurii căreia i se aplică, a naturii deformării-reformării şi, în cele din urmă, a rezultatelor finale ale procesului, atît cele prefigurate, cît şi cele obţinute practic. Toate aceste constrîngeri de raţionalitate au dat un minim de coerenţă discursului politic, timp de douăzeci de