Criza financiar-economică în care ne mai zbatem a avut meritul – de aceea sunt, la urma urmelor, bune crizele! – să pună pe agenda dezbaterii publice şi politice acele contradicţii interne, de la salarizarea diferenţiată la raportul dintre încasări şi cheltuieli, pe care România nu le mai poate perpetua decât cu riscul falimentului de ţară.

Găsirea unei soluţii ar începe cu lămurirea termenilor. Ce înseamnă aşadar practicarea unei politici asistenţialiste? Foarte pe scurt, prin raportul de asistenţă dintre stat şi cetăţean se instaurează un flux de servicii cu sens unic: cineva doar oferă (statul), iar altcineva (asistatul) doar primeşte. Evident, de la caz la caz, se poate constata că există situaţii în care raportul nu poate funcţiona decât astfel, persoanele asistate fiind în incapacitatea fizică de a răspunde, pe baza reciprocităţii sociale, la asistenţa primită. Dincolo însă de excepţii, evoluţia ultimei perioade, studiată ca atare mai ales în ţările prospere ale Europei, cu precădere în Germania sau Suedia, indică tendinţa masivă de corupere a sensului asistenţei sociale. Fără a induce o lectură discriminatorie, studiile sociologice arată cum existenţa în aceste ţări a din ce în ce mai numeroase familii, mai ales de emigranţi, este bazată exclusiv pe serviciile asistenţiale. Problema majoră rezidă în faptul că suma acestor servicii, gratuităţi şi oportunităţi depăşeşte uneori chiar şi de două ori venitul unei familii integrate în procesul de producţie. Altfel spus, se pare că este mult mai convenabil şi mai bănos să fii asistat decât să te ajuţi singur, muncind, plătind impozitele, contribuind la fondul de sănătate, şomaj sau pensie. O deturnare de asemenea proporţii a intenţiei statului a declanşat între timp vii discuţii în Germania, pentru a rămâne la acest exemplu, decidenţii politici fiind somaţi să închidă acele „fisuri“ prin care banii publici