E lesne de demonstrat contrariul. Dacă-l întrebi, românul (şi ungurul!) se declară creştin, e cuviincios cu cele sfinte, îşi botează copiii, îşi îngrijeşte bătrânii şi are încredere în Biserică mai mult decât în Stat. Românul crede în dreptate, chiar dacă nu speră să aibă parte de ea decât pe lumea cealaltă. Nu văd de ce am renunţa să aducem dreptatea în lumea aceasta, să clădim pe adevăr, să cultivăm binele, să iubim frumosul.

Toate acestea par vorbe mari, dar vorbele mari au precedat întotdeauna faptele măreţe. Înainte de a întări braţul, trebuie fortificat sufletul. Or, ceea ce lipseşte politicii româneşti şi europene este sufletul. „Europa astăzi e fără suflet, nu pentru că nu ar fi avut unul, ci fiindcă îl refuză pe cel pe care i l-a dat istoria“, scria Marcello Pera. Aici nu încape îndoială: sufletul Europei e creştinismul. În creştinism au fost distilate şi democraţia ateniană, şi dreptul roman, şi mesianismul iudaic — mirabilă sinteză între civilizaţie şi elecţiune, între personalism şi simţul comunităţii. Practicând în ultima jumătate de veac ura de sine şi relativismul valorilor, Europa a încetat să creadă în misiunea ei civilizatoare, renegându-şi spiritul şi lucrarea sa bimilenară. Dar Europa nu îşi dă seama că, exilând creştinismul, deschide poarta tuturor extremismelor, de la faustismul ştiinţei până la invazia islamismului, de la ateismul totalitar până la anarhismul stângii altermondialiste. Refuzându-şi esenţa, Europa se reduce la un vulgar apendice al Asiei. Unde sunt politicienii vizionari şi profetici precum Konrad Adenauer, care ne soma acum o jumătate de veac să nu lăsăm Europa libertăţii pradă colectivismului Asiei? „Această Europă, cu a sa cultură clădită pe creştinism, trebuie să fie salvată cu orice preţ. Aceasta este marea datorie a partidelor creştine. Trebuie să salvăm Europa de dragul întregii lumi. Nu putem permite ca Europa s