Ieşiţi dramatic şi sângeros din epoca celor două ore de program la televizor, cu vizite de lucru în prime time şi teleenciclopedia la desert, românii au parcurs în doar două decenii drumul de la bulimia telenovelistică a anilor ’90 la dezgust şi evaziune internautică.

Îmi amintesc cum a crescut – în primăvara lui ’90- în faţa containerului de gunoi din spatele blocului, o interesantă construcţie alcătuită din aparate de radio “Doina” şi televizoare “Diamant” pe care oamenii le duceau în cărucioare de fier trântindu-le fără regrete unele peste altele – gunoaiele deveniseră şi ele multicolore şi mai puţin vâscoase. La magazin se găseau televizoare noi aşezate frumos pe rafturi, tot unele peste altele, pe care vânzătorul le deschidea triumfător de la distanţă, ţinând într-o mână un obiect dreptunghiular pe care îl îndrepta fix spre tine, apăsând cu sete pe un fel de trăgaci rotund şi roşu – te mirai că n-ai murit şi cum naiba s-a deschis televizorul din spatele tău?

În scurtă vreme s-a ajuns la “Minţiţi poporul cu televizorul!” şi la “nu-ţi lăsa copilul educat de televizor!”, apoi la “nu-mi răspunzi la SMS” şi la supremaţia Goagăl asupra tablei pe care se opintesc elevii de serviciu – încă- să o şteargă. Rampele de gunoi se tot înalţă şi ele, în ciuda campaniilor pentru reciclarea “deşeurilor electronice”.

Paradoxul e că românii au rămas mari consumatori de produse media – nu mai vorbim de gadgeturile aferente – fără să îşi asume dependenţa; ba dimpotrivă, toată lumea se plânge, la bere, că “nu se mai citeşte…”, că ăla micu’ stă toată ziua la calculator şi mitraliază ruşi în loc să citească fraţii Grimm, că la televizor n-ai la ce să te uiţi şi tot aşa.

Când vine vorba despre şcoală – şi vine destul de des în ultima vreme – românii au certitudini de nezdruncinat : în primul rând că nu se mai face (cum se făcea odată – chiar şi pe vremea comun