În faţa unor asemenea argumente, demersul de recuperare arheologică se impune. Şi aceasta cu atât mai mult cu cât tradiţia autohtonă, oricât de limitată ca aport, nu poate fi eliminată din ecuaţia unui efort sistematic şi temerar de conturare a unei sensibilităţi care să fie o punte de legătură între curentele demo-creştin şi conservator. Tradiţia locală este acel pat germinativ pe care se aşază opera contemporană, în acord cu o gramatică a organicităţii pe care o venerează creştin-democraţi şi conservatori, în egală măsură.

Orice arheologie a ideilor şi practicilor demo-creştine româneşti nu poate debuta decât prin relectura intervalului precomunist. Departe de a fi definită de un monopol al radicalismului de dreapta, epoca dintre 1920 şi 1948 este aceea în care, în contra curentelor tiranofile, un număr de grupuri şi de spirite se obstinează să ofere un argument a cărui vocaţie este concilierea democraţiei cu un spirit al demnităţii umane şi al angajamentului creştin.

Şi nu este un accident faptul că numele lui Iuliu Maniu şi al cercului apropiat de el din cadrul Partidului Naţional–Ţărănesc apar ca repere inconturnabile în această recuperare arheologică. Fără a fi un demo-creştin în acelaşi mod în care se defineau un Sturzo sau Maritain, Maniu propunea un tip de conduită publică ce miza pe forţa de iradiere publică a demnităţii umane şi a învăţăturii creştine. Critica autoritarismului şi totalitarismului nu poate fi înţeleasă în absenţa unui orizont care pune în legătură cetatea umană cu exigenţele divine: tirania este un regim politic care tăgăduieşte sanctitatea vieţii umane, tăgăduind libertatea în numele celebrării sclaviei.

Ridicarea comunismului va fi ocazia istorică de a gândi o viziune politică întemeiată pe democraţie umană şi ethosul creştin: în orice arheologie a gândirii demo-creştine, profilul lui Grigore T. Popa ocupă o poziţie ca