În chip straniu, destinul are, câteodată, un traseu circular. Temă privilegialtă a filosofiei istoriei, destinul polonez mărturiseşte că unele popoare, foarte puţine la număr, îşi asumă tragicul istoriei, coabitează cu el, sublimându-l într-o formulă rară de demnitate, orgoliu şi mândrie. Această alchimie subtilă e privită adesea de cei neatinşi vreodată de fiorul tragicului drept înfumurare gratuită ori complex de superioritate. Pentru ei, destinul are un traseu linear, egal, netulburat de interogaţii grave, în vreme ce istoria este o metodă de a fenta provocările, de a eluda principiile, aşadar, o formă de adaptabilitate versatilă, inspirată de mundanul primum vivere... şi atât. Împăcarea cu soarta îi îndrumă spre un fatalism mediocru, în vreme ce destinul, nobleţea idealurilor, demnitatea sobră şi inflexibilă sunt vorbe... de alţii inventate.
Niciun popor al Europei nu a fost mai încercat de istorie în ultimele veacuri decât cel polonez. Nimeni nu şi-a văzut statul spulberat de trei ori, într-un interval relativ scurt, între 1772 şi 1798, iar fiinţa istorică negată, până la aneantizare. Stăpânirea rusească, cea mai veche şi mai consecventă, nu a fost privită ca un instrument al destinului implacabil, ci negată cu furie şi disperare, în două rânduri, prin revoltele de la 1830 şi 1863. În uimitorul film-parabolă Nunta, Andrzej Wajda, cronicarul tragic al naţiunii sale, a esenţializat, într-o expresie metaforică, drama Poloniei sacrificate pe altarul intereselor vecinilor. Filmul a fost realizat în plin comunism, în anii 1970, înscriindu-se în seria gesturilor care au subminat canonul comunist, alături de cele ale filosofilor, istoricilor, prelaţilor şi, nu în ultimul rând, ale muncitorilor, într-o formulă de solidaritate aparent incompatibilă cu orgoliosul individualism polonez, de sorginte aristocratică.
Prăbuşirea, aproape simultan, la finele primu
