Pentru Ancuta, iubita mea draga si frumoasa.
Ultimul lucru pe care mi-l amintesc inainte sa inchid poarta casei, a strazii si a vietii numite “familie”, a fost un miros puternic de alcool ieftin venit de la o persoana care-si facea de lucru prin casa aiurea, si niste cutii de bere (cumparate de aceeasi persoana apropiata de fostul meu sot) asezate cap la cap, pe masa din dining-room. Cineva se pregatea sa “sarbatoreasca”, in timp ce eu ma pregateam sa ma descompun. Pentru ca asa era: daca m-ar fi atins cineva doar cu un bobarnac, m-as fi dizolvat in mii de particule de disperare, dezamagire, neputinta si durere.
Tin minte, la un moment dat, am oprit masina pe dreapta si mi-am asezat capul de volan. Am inceput sa plang si mi-am zis: “si ce o sa fac de acum inainte, eu, o familista? De cine o sa mai am grija, pe cine o sa mai intreb ”ti-e sete, ti-e rau, ti-e foame”? Daca n-o sa mai cred in nimic, daca n-o sa mai vreau sa am o familie?”. Eram foarte speriata, mai speriata ca atunci n-am fost niciodata in viata mea de 33 de ani!
*
Anca, prietena mea m-a intampinat in pragul portii ei, m-a luat in brate si mi-a spus ”lasa, ne descurcam noi, o sa trecem impreuna peste asta”. Am zambit printre lacrimi, nu stiam cum va arata “o sa trecem impreuna peste asta”.…
Vad ca altii au tot felul de strategii, metode si modalitati de a ucide dezamagirea si suferinta. Barbatii alearga din pat in pat, unii isi gasesc a.s.a.p. o “gagica” care sa umple patul nevestei, unii beau pana cad sub masa, femei si barbati petrec din ziua numarul doi de dupa despartirea de sot/sotie, altii plang sau se plang la rude, femeile capata un fel de ura incredibila fata de barbati, unii se refugiaza in munca- si pe langa asta, toata lumea din jur da acelasi sfat ”nu te izola, iesi in lume, trebuie sa cunosti oameni, sa iti fie distrasa atentia de la suferinta”.
O fi. E
