Americanii ne arată că există viaţă şi după criză şi, dacă avem ochi să vedem, putem învăţa foarte repede şi cum. CFR Marfă, Compania Naţională a Huilei, poate Oltchim şi mulţi alţi coloşi de stat ar trebui să fie atenţi la următoarea schemă: societatea intră în insolvenţă şi primeşte un împrumut substanţial de la guvern, reduce producţia, îmbunătăţeşte liniile de producţie, scade stimulentele salariale. Falimentul o curăţă de datorii.

Pasul următor, societatea iese din faliment şi se impune pe piaţă prin noua strategie de business: scade costurile, regândeşte linia de produse şi creşte calitatea.

În faliment, marele GM a fost împărţit în două firme mai mici, şi anume "noul GM" şi "vechiul GM", acesta din urmă incluzând fabricile şi echipamentul care urmează a fi lichidate în urma falimentului. Cererea pentru intrarea în faliment a fost depusă cu "scopul de a elimina restul impedimentelor pentru o relansare de succes a afacerii", astfel noul GM a achiziţionat majoritatea activelor deţinute de vechiul GM, necesare implementării planurilor sale de afaceri, iar guvernul a şters restul datoriilor bugetare. Simplu, nu? Şi atunci de ce în România nu se face un asemenea plan de salvare? Avem şi noi o economie de salvat...

Falimentul societăţilor GM şi Chrysler nu a durat foarte mult, Chrysler a depus cerere de protecţie pe 30 aprilie 2009 şi noul Chrysler a ieşit din faliment pe 10 iunie 2009, în timp ce noul GM a ieşit din faliment pe 10 iulie 2009, la 39 zile după ce a intrat în procedură.

Pentru ca o asemenea schemă să funcţioneze, statul trebuie să fie dispus să salveze aceste societăţi colos. La momentul intrării în faliment a GM mă întrebam câtă putere mai are statul american de a injecta bani într-un asemenea sac fără fund, exclusiv din motive sociale? Cât de bine se pricepe statul la afaceri? Cum şi cine din aparatul de stat va reuşi să reorg