Nota distinctă a creştin-democraţiei este dată în egală măsură de inspiraţia sa şi de principiul său politic structurant: mă refer, desigur, la valorile creştine şi la principiul subsidiarităţii, asimilat de multă vreme în politica europeană. Valorile creştine sau inspiraţia evanghelică a acestei viziuni politice nu înseamnă însă un raport de dominare – după cum există unele temeri – din partea instituţiei Bisericii (pentru a folosi un termen generic) asupra Statului sau a diferitelor forme moderne de asociere politică şi civică. Opţiunea pentru valorile creştine recunoaşte, de fapt, o istorie şi exprimă totodată o viziune despre vocaţia omului.

Este destul de cunoscută legătura originară între doctrina socială a Bisericii Romano-Catolice şi dezvoltarea creştin-democraţiei europene. Acesta a şi fost temeiul unui argument des invocat pentru a susţine implauzibilitatea creştin-democraţiei în ţări cu o cultură religioasă diferită. Dar ar fi nedrept să nu recunoaştem aspiraţia universală a creştin-democraţiei ca viziune politică şi, în acelaşi timp, noua situaţie a practicii şi a reflecţiei sociale la nivelul ortodoxiei, de pildă. Totuşi, înainte de a propune un tip specific de raport instituţional dintre Stat şi Biserică, în speţă parteneriatul sau cooperarea, creştin-democraţia îşi asumă o inspiraţie comună tuturor formelor de creştinism, deschizând-o, prin interpretarea politică pe care i-o conferă, către toţi membrii corpului politic. Demnitatea persoanei, invocată atât de des, solidaritatea, dreptatea, binele comun: toate aceste valori, având în spate o istorie teologică şi politică de secole, sunt convocate în modernitate pentru a răspunde la întrebarea despre sensul politicii. Prin urmare, pentru cei care asumă sau simpatizează creştin-democraţia, politica are un singur sens: realizarea binelui comun, prin care libertatea tuturor se împlineşte în relaţie