Le iau pe rând. Mai întâi, eu cred că politica externă este, fundamental, o politică publică, iar diplomaţia este un serviciu public. Pe de altă parte, eu cred că politica partinică este o competiţie între viziuni, valori, principii şi soluţiile care decurg din practicarea acestora într-un context dat. Politica externă a unui stat poate fi de stânga sau de dreapta, după cum decidentul politic (e.g. şeful statului, şeful guvernului, ministrul de Externe) este de dreapta sau de stânga. Diplomaţia nu are voie să ia culoarea politică pe care, însă, şeful ei este obligat să o asume. Instrumentul trebuie să fie neutru, fără opţiune şi fără decizie, dar mâna care lucrează cu el trebuie să ia decizii, să opteze, să fie de-o parte sau de alta. De aceea, am reticenţe asupra eficienţei miniştrilor de Externe care vin „din carieră“, ceea ce nu înseamnă deloc că am vreo reticenţă la formule ministeriale „din afara partidului“. Intelectualii angajaţi limpede de o parte, cu un solid echipament cultural şi moral, pot fi excelenţi miniştri de Externe. Exemplul peremptoriu: Andrei Pleşu. Pentru a explica mai bine, aş chema în ajutor un binom folosit în axiologia lui Lucian Blaga: valori scop – valori mijloc. Este evident că interesul naţional este valoarea scop pentru politica externă. Dar valorile scop se realizează prin valori mijloc. Mai mult, anumite valori mijloc duc la o anumită valoare scop, căci valorile există, în lumea lor, în sisteme, în categorii. Aşadar, deşi valoarea scop e unică, valorile mijloc diferă de la un guvernant la altul. O opţiune anume te duce pe un anumit traseu care, în conjunctură, poate fi favorabil sau nefavorabil pentru realizarea valorii scop. Oricine conduce politica externă a unui stat cu pretenţia că este nonideologic de la un cap la altul ori minte, ori este un şef de diplomaţie mediocru. Pentru că opţiunea afirmată şi practicată pentru anumit