Bogdan Ciuclaru nu e singurul care se plânge că presa nu mai are (nu ar avea) putere. Am auzit însă de prea multe ori povestea asta. Fie că sunt unii care așteaptă de la presă să facă mai mult decât poate și trebuie să facă, fie pentru că efectele nu se văd, întotdeauna, pe termen scurt ori în toate cazurile.

Dar, dacă privim doar la anul 2009 și începutul acestui an, există suficiente motive să înțelegem că, deși ciuruită, atacată și contestată, presa mai are încă puterea să dea jos un ministru. Ceea ce, orice s-ar spune, nu e puțin lucru. Pentru Cătălin Voicu cariera politică s-a încheiat, la fel cum Florin Costiniu a pus punct activității de judecător. Iar de aici încolo nu mai e treaba presei, ci a justiției.

Iar dacă exemplele de mai sus sunt notorii, iată și un alt caz, tot din 2009, prezentat săptămâna trecută în raportul “Publicitate Publica – Tot mai putina transparenta, tot mai multa neincredere” realizat de Centrul pentru Jurnalism Independent (CJI).

”O alta problema este disponibilitatea managerilor de a ajunge la un acord cu autoritatile locale, uneori chiar împotriva legii, sustinând existenta unui “interes comun”. Un astfel de exemplu îl reprezinta actiunea Consiliului Judetean Cluj care, la începutul anului 2009, a hotarât sa strânga laolalta banii din bugetul de publicitate al diferitelor institutii aflate în subordinea sa si sa poarte negocieri cu toata presa locala pentru a formula criterii general acceptate de alocare a banului

public, astfel încât “sa multumeasca” pe toata lumea.

În opinia sefului Consiliului Judetean, aranjamentul s-ar fi putut face sub forma unui “parteneriat” si ar fi însemnat “un ajutor” acordat presei, ca sa poata traversa un an dificil, de criza. “Dispunem de bani pentru promovarea si publicitatea unor proiecte si, în acelasi timp, intentionam sa actionam în vederea promovarii judetului si a a