În cazul Partidului Democrat Liberal, matricea teoretică e una compozită, nu încă bine structurată, dar dispunând deja de elementele de referinţă principale: liberalism, creştin-democraţie, conservatorism, aşa cum afirmă şi Partidul Popular European în statut, declaraţii şi manifeste. Importantă este, aşadar, capacitatea de gândire coerentă în conturarea unei atare sinteze (pentru că nevoie avem de o matrice teoretică eficientă, nu de o ciulama indigestă în care băgăm de toate fără nicio coerenţă).
Iar problema este cum inserăm aceste curente de gândire în realitatea românească. Creştin-democraţia e la ea acasă în Bavaria sau Renania, dar se poate spune acelaşi lucru despre România, unde tradiţia istorică a relaţiilor dintre Stat şi Biserică e total diferită? La fel şi pentru conservatorism există în Marea Britanie, de exemplu, un cadru social bine conturat. Cum stau, însă, lucrurile în ţara noastră, din care marea proprietate a fost eradicată încă de pe vremea monarhiei? Şi chiar liberalismul are serioase piedici de înfruntat într-o ţară atât de birocratică şi în care se aşteaptă ca statul să dea. Teza mea este că fiecare dintre cele trei curente are nevoie de celelalte pentru a se susţine şi pentru a câştiga în forţă şi plauzibilitate. Niciunul dintre ele n-ar trebui să încerce să-şi impună dominaţia prin excluderea sau marginalizarea celorlalte. Spunând acestea, nu mă refer numai la oameni, ci şi la ideile esenţiale ale fiecărui curent de gândire.
Să trecem la examinarea câtorva exemple. Parteneriatul dintre Stat şi Biserică este, după cum se ştie, un element important al programului PDL. El derivă, teoretic, din componenta creştin-democrată a familiei pedeliste. Conservatorii se pot fireşte ralia, fără greutate, unei asemenea propuneri. Laicitatea statului este însă un element inconturnabil al liberalismului (fără a mai vorbi de Constituţia Rom
