Are ca termen de adoptare data de 20 mai. Pentru cine nu ştie sau nu-şi mai aminteşte, este data primelor alegeri libere, în 1990, de după dispariţia lui Nicolae Ceauşescu. Atunci ar fi fost utilă, extrem de utilă o lege a lustraţiei, inspirată de Punctul 8 al Proclamaţiei de la Timişoara, când vechii activişti şi nomenclaturişti ar fi trebuit îndepărtaţi de la conducerea ţării. Dar condiţia trecerii unei asemenea legi atunci şi a aplicării ei ar fi fost ca puterea în ţara noastră să se fi aflat, ca în Cehoslovacia, în mâna unui Václav Havel. Or, la Bucureşti, puterea se afla pentru ani buni în mâna lui Ion Iliescu, fost aparatcic al regimului comunist, care n-a ezitat să-i cheme pe mineri, cu bâte şi topoare, ca să-i catifeleze calea spre cel mai înalt jilţ al României. Nici în 1996, când CDR şi Emil Constantinescu au câştigat alegerile, Legea lustraţiei n-ar fi părut încă anacronică şi strict exerciţiu de imagine, cum pare acum, după 20 de ani. Dar, ne amintim, cât au încercat să se debaraseze şi Emil Constantinescu, şi CDR de toate măsurile pentru care, în realitate, primiseră mandat.
Cât de operantă ar deveni azi o lege a lustraţiei? Cui îi va folosi şi în ce scop? Şi cât va supravieţui ea, vânată încă din stadiu de proiect de o Curte Constituţională populată de juzi desprinşi direct din prezidiile CC al PCR? Apoi, victimele s-ar putea plânge la Curtea Europeană că li se încalcă drepturile omului şi-ar putea cere şi despăgubiri în bani.
Ştiu că există încă oameni de bună-credinţă care văd în adoptarea Legii lustraţiei o reparaţie morală, oricât de târzie. Ei speră ca muntelui de mizerii acumulat în 20 de ani legea asta să-i fie antidotul. Mă gândesc în primul rând la oamenii din jurul Societăţii Timişoara, de unde a şi pornit iniţiativa promovării unei asemenea legi; mă gândesc la efortul lor neobosit de a impune politicienilor mincinoşi un pro