Subtitlul PLASTICID al Festivalului Dramaturgiei Româneşti de la Timişoara ar vrea să sugereze referinţa tematică la un univers de surogate care au invadat viaţa făcând-o artificială. Agresivitatea cu care e impusă reţeta şi înlocuitorul.

Teatrul Naţional din Timişoara şi-a asumat cu curaj şi stoicism răspunderea susţinerii şi promovării piesei de teatru româneşti, după cum declara ambiţioasa directoare Ada Lupu Hausvater şi după cum se şi vede de altfel de ceva vreme. La această a XV-a ediţie, prin secţiunea Focus creată de selecţionerul Mihaela Mihailov, a fost vizat textul de teatru recent, ca acuitate problematică şi scriitură dramatică, ceea ce i-a mărit gradul de risc. Având alături Concursul naţional de dramaturgie al Ministerului Culturii, cândva numit „Camil Petrescu“, Festivalul deţine, s-ar putea spune, toate pârghiile pentru a putea face din programul său unul de respiraţie naţională, ceea ce înseamnă cuprindere şi reprezentativitate. Nu ştiu dacă aşa stau lucrurile acum. Deocamdată, el pare mai degrabă dedicat experimentului inform şi discutabil, cu tendinţe exclusiviste la adresa dramaturgiei în sensul clasic al teoriei literare, termen contestat de altfel în virtutea unei viziuni postmoderne, destructurante, bazată pe un joc aleator de module. (Secţiunea Clasic n-a fost ilustrată, din păcate.) Dacă e, pe de altă parte, să atribuim actualităţii sensul de realitate imediată şi epidermică, cum se petrec lucrurile aici, nu vom înţelege şi aprecia niciodată piesele de teatru care vorbesc despre o actualitate permanentă (termen lansat de Radu Macrinici). Unele dintre aceste probleme s-au enunţat şi la dezbaterile din cadrul Festivalului de Dramaturgie de la Timişoara care a invitat spectacole din Arad, Piatra Neamţ, Tg. Mureş, Bucureşti (Odeon, Act) alături de cele locale. În total, vreo 19 reprezentaţii, incluzând aici şi invitatul străin, compani