Dincolo de vorbele oficiale – care relevă faptul că starea de sănătate plasează România pe unul dintre ultimele locuri la nivelul Uniunii Europene –, haosul din sistem influenţează în mod tragic viaţa personală a milioane de cetăţeni care, într-un moment sau altul al existenţei lor, ar avea nevoie de asistenţă medicală de calitate. S-a ajuns până acolo încât sistemul reacţionează în favoarea pacientului doar atunci când cazuri grave, absolut nefericite, ajung în atenţia mass-media. Scandalurile, fie că e vorba de infecţiile intraspitaliceşti, de nepăsarea sau lipsa de profesionalism a doctorilor sau a personalului medical, sau de lipsa finanţării, trec, în timp ce problemele sănătăţii rămân. Nu s-a reuşit, în ciuda promisiunilor de reformare, punerea pacientului în centrul întregului angrenaj care se ocupă de sănătate.

20 de ani, 20 de miniştri

Începând din 1990 încoace, deci de 20 de ani, pe la Ministerul Sănătăţii s-au perindat nu mai puţin de 20 de miniştri ai Sănătăţii. Şi, fie că au avut cariere meteorice, fie că au reuşit să rămână în fruntea ministerului o perioadă mai îndelungată, fiecare dintre ei a încercat să-şi lanseze şi să impună propria versiune de reformare a sănătăţii. Niciunul însă nu a reuşit să-şi ducă până la capăt proiecţia şi promisiunile. Unul după altul au prezentat „greaua moştenire“, fiecare alegând să o ia de la început. Cu toţii s-au plâns de lipsa resurselor financiare, dar în mandatele tuturor gaura neagră a sistemului a crescut. Ca în orice domeniu, zonele gri sunt cele care au prosperat nestingherite.Evenimentele din decembrie l-au prins instalat la Sănătate pe Victor Ciobanu, care era ministru încă de la începutul anului 1985. Dan Enăchescu a fost instalat în fruntea Sănătăţii în ianuarie 1990, el având un mandat de numai jumătate de an, ulterior devenind primul preşedinte al Colegiului Medicilor. A militat activ pentr