Din această perspectivă a diferenţei creatoare, eseurile lui Borges deţin o poziţie unică, ele întreţinând o relaţie de tensiune fecundă cu segmentul naraţiunilor sale. În acest teritoriu al aluziilor şi jocurilor intertextuale, al criticii literare şi de idei, vocea lui Borges refuză catalogările tradiţionale şi sfidează graniţele, colonizând un spaţiu care este, în egală măsură, unul al imaginaţiei romantice şi al preciziei clasice. Eleganţa barocă a formulărilor sale se naşte din ambiţia de a închide între paginile unei cărţi substanţa cărţilor care au fost şi corpul celor care vor fi scrise.

Eretice şi provocatoare, notaţiile sale critice reabilitează insurgenţa literaturii şi elogiază libertatea unui spirit ce traversează, dantesc, pădurea de semne, în căutarea unui centru care nu se lasă cu adevărat descoperit. Uniformizării ideologice şi încremenirii în armătura ideilor, Borges le răspunde cu o pedagogie a relecturii, pedagogie ce poate fi apropiată de cea pe care o teoretiza, într-o contribuţie fundamentală, Matei Călinescu. Viaţa trece în text, iar textul dă consistenţă unei biografii care nu poate exista în afara textului.

Heterodox şi extrovertit, Borges îşi atinge culmea geniului său în punctele în care virtuozitatea critică este dedicată investigării unor teritorii „periferice“, în acord cu o critică literară canonică. Refuzând postura de critic în accepţiunea osificată a termenului, Borges devine un scafandru ce se avântă în pântecele tradiţiei, spre a readuce la suprafaţă un tip de cunoaştere literară susceptibil de a regenera un prezent masificat şi osificat. Preferinţele sale se îndreaptă către margine, de vreme ce lumea borgesiană nu are un centru şi nici nu adoptă sensibilitatea ideologică dominantă. Dacă se poate realiza o lectură politică a lui Borges, aceasta poate reabilita un tip de insurgenţă asociabilă conduitei sale publice.