Totuşi, există câteva argumente raţionale pentru a înfrunta acest ridicol, pentru a arăta că sentimentul naivităţii, al inutilităţii sau chiar teama de a părea necinstit dacă spui ce gândeşti sunt induse de un anumit fel de a vedea lumea, în speţă România de ieri şi de azi, un fel care este departe de a fi inocent şi neutru valoric. Mai mult, este uşor de demonstrat că aceste sentimente de azi nu sunt decât corespondentul sentimentului de dinainte de 1989 că regimul comunist este ireversibil şi că singura soluţie este acomodarea cu acesta. Invocarea ireversibilităţii regimului respectiv nu a fost o simplă autojustificare a lipsei de acţiune a unor generaţii. Cred că a fost pur şi simplu o eroare de judecată. Amintesc de această iluzie a ireversibilităţii comunismului numai pentru a observa că azi o nouă generaţie riscă să facă o eroare similară de apreciere a limitelor posibilului.
Greşeala de azi are, evident, surse şi argumente diferite, ele regăsindu-se în practica democraţiei din aceşti ani, în experienţa unui clientelism partinic şi a unei corupţii care pare de nedepăşit. Dar concluzia înşelătoare este aceeaşi: cetăţeni, circulaţi, nu este nimic de făcut!
Ca să înţelegem cum putem înfrânge această eroare colectivă de judecată şi de perspectivă, este util să analizăm câteva dintre sursele erorii care ţin de istoria relativ recentă.
De la începutul anilor 1990, participarea politică are presă proastă sau chiar mai rău de atât. FSN nu-şi spunea partid, dar dorea să le înglobeze pe toate, intelectualii erau apolitici, deşi fără activismul lor civic aproape că nu ar fi existat opoziţie în România. Cei care doreau să se schimbe ceva, fie că erau în Piaţa Universităţii sau, mai târziu, în Convenţia Democratică, doreau să influenţeze puterea, dar detestau politica. Rezultatul direct al acestei erori a fost limitarea undei de şoc a alternanţei din
