Observer-ul de luna asta pune o intreabare fascinant de simplă la care vă invit să răspundem împreună: e fotbalul doar un joc?
În sens strict literal, fără îndoială că e doar un joc. Cum zice Alex Leo Șerban in Gazeta de azi: „Ştiu şi eu că sînt două echipe, cu două porţi şi că după pauză schimbă porţile. Dar nu reuşesc să găsesc foarte palpitantă povestea asta, cu mersul la stadion”.
E o nedumerire legitimă pe care o au cei care încearcă sa înțeleagă fotbalul fără să-l simtă. Fotbalul nu porneşte războaie (decât între El Salvador şi Honduras) şi nu vindecă boli incurabile. Fotbalul nu e la fel de important ca încălzirea globală sau antisemitismul. Dar vorba unui comentator din subsolul articolului: dintre toate lucrurile neimportante, fotbalul e cel mai important. Dac-ar fi un Pulitzer pentru aforsime, zău că i l-aş da băiatului ăsta.
Când ieşim din zona semantică, acceptarea fotbalului că fiind doar un joc e o perspectivă nu doar obscenă, ci şi autistă. Fotbalul este astăzi cel mai amplu fenomen cultural al lumii moderne, şi nu ridicaţi din sprâncene! Ultima finală de Campionat Mondial a fost urmărită de trei miliarde de oameni. Niciodată în istoria lumii n-au fost atâţia oameni care să facă acelaşi lucru într-un anumit moment. După ce ne scoatem ochelarii de cal, înţelegem că e un joc în aceeaşi măsură în care e o cultură, o industrie, şi un microcosm al felului în care funcţionează societatea în general. „Tot ce ştiu despre moralitate şi obligaţii, datorez fotbalului” spunea Camus.
Doar un joc? Mergeţi la Glasgow în ziua derby-ului catolico-protestant şi spuneţi-mi că e doar un joc. Mergeţi să-l sărbătoriţi pe Diego pe Bombonera şi discutăm dup-aia. Întrebaţi un catalan cum l-au executat trupele lui Franco pe preşedintele Josep Sunyol în ‘36 şi va apropiaţi de adevăr.
Dacă vă par livreşti exemplele de mai sus atunci vin cu argu
