Spre mare mea uimire, de cînd am păşit pe poarta TVR am auzit frecvent afirmaţii de tipul „sîntem o televiziune de stat“ şi „trebuie să avem relaţii bune cu guvernul, pentru că... asta e!“. Era clar că, dacă înşişi angajaţii TVR nu făceau diferenţa între o televiziune de stat, finanţată integral de la buget, şi o televiziune publică, finanţată de cetăţeni prin taxa radio-tv, instituţia nu avea cum să fie receptivă la exigenţele jurnalismului independent, ci prefera să funcţioneze după principiul „capul ce se pleacă sabia nu-l taie“. Mai mult, ducînd acest mod de gîndire la extreme, unii au ajuns să fie scandalizaţi pentru că proiectul de lege iniţiat de Raluca Turcan prevede în ultima sa variantă ca numai societatea civilă, nu partidele politice, să nominalizeze candidaţi pentru Consiliile de Administraţie. Să trăieşti şi să munceşti fără tutelă politică pare de neconceput pentru unii dintre angajaţii TVR. Din fericire nu pentru toţi.

Modul de gîndire despre care am vorbit mai sus are explicaţii subiective şi obiective. Din prima categorie fac parte afinităţile politice ale unui important grup de angajaţi faţă de partidul care a configurat TVR la începutul anilor 1990 şi după 2000 şi fără aprobarea căruia nu ajungeai şi nu rămîneai în TVR. Teama că partidul şi-ar putea pierde poziţia dominantă în interiorul instituţiei şi, odată cu el, cei care i-au fost şi-i sînt încă fideli se exprimă astăzi în teama pe care o simt cei angajaţi politic faţă de politizare. Mai interesante pentru noi sînt însă motivele obiective, pentru că nu toţi angajaţii TVR au loialităţi politice, dar toţi ştiu că televiziunea publică a fost întotdeauna supusă presiunilor politce şi că nimeni nu a scăpat de pedeapsă dacă a supărat puterea. Faptul că aceşti oameni au dreptate ne arată şi care sînt punctele vulnerabile ale Legii 41/1994, după care funcţionează serviciile publice de radio