Dându-şi demisia acum câteva zile din funcţia de ministru al dezvoltării economice, Claudio Scajola, un cunoscut apropiat al lui Silvio Berlusconi, a demonstrat că are sensibilitate instituţională.

Mai întâi, pentru că nu vrea să implice guvernul într-o afacere personală ale cărei dedesubturi nu sunt, deocamdată, descifrate. Apoi, pentru că a înţeles că amânarea deciziei de a demisiona ar fi sfidat opinia publică, uimită deja de amănuntele care ies la iveală referitoare la modul în care Scajola şi-a cumpărat, în 2004, o locuinţă.

Fostul ministru va avea astfel posibilitatea să se apere, conform unui drept inalienabil al său, atunci când autorităţile judiciare îl vor pune formal sub acuzarea de luare de mită pentru achiziţionarea unui apartament de 180 de metri pătraţi în plin centrul Romei. Dar va trebui şi să ofere o versiune convingătoare asupra celor petrecute în 2004. Şi asta pentru că, iniţial, a negat din răsputeri faptul că ar fi cumpărat acel apartament făcând uz de cei 900.000 de euro furnizaţi, prin cecuri, de grupul Anemone.

Acum admite că acel vărsământ evident a avut loc, dar fără ca el să ştie cine urma să beneficieze de aceşti bani. Scajola mai trebuie să fie convingător şi pentru că italienii, un popor de proprietari de case achiziţionate cu sacrificiile, temerile şi sudorile celor ce fac un împrumut la bancă, cunosc şi înţeleg perfect ciudăţenia şi anomalia unui act de vânzare-cumpărare finanţat cu sume considerabile („comisioane") în condiţiile în care clientul „nu ştie" cine urmează să beneficieze de pe urma acestor operaţiuni.

Delictul, în acest caz, contează mai puţin. Important este că, în orice caz, fie că Scajola are sau nu dreptate, ne găsim în faţa unei situaţii îngrijorătoare. Mai întâi, pentru că descoperim un politician de cursă lungă, obişnuit să îndeplinească importante sarcini instituţionale, care a dev