Armata pe vremea lui Ceauşescu era ceva special. Fie că o făceai la "termen redus", adică după ce fuseseşi declarat admis la o facultate - un fel de şcoală de ofiţeri în rezervă -, fie că o luai în meclă şi de la statutul de aspirant la studii superioare te trezeai direct la "trupă", un an juma' - cazul meu. Nasol momentu', cei care nu l-aţi trăit, vă rog să mă credeţi pe cuvânt.
Da' nu despre armată propriu-zis este vorba, pentru că detaliile şi întâmplările dintr-un regim cazon asemănător celui al penitenciarelor ar ocupa prea mult spaţiu. Universul celor 16 luni are galaxii ale tragicului, ale comicului, ale tragicomicului, ale imbecilismului, ale umorului, ale ingeniozităţii în arta de a fura clipe de viaţă pentru a putea trăi în continuare rămânând acelaşi personaj de dinainte.
Dom'le, ce vreau eu să spun aici, şi uite că m-a pălit un patetism de numa'-numa', bine că nu pot să mă pup singur pe frunte, deci carevasăzică, ce vreau eu să spun este că armata pe vremea lui Ceauşescu era ceva pe bune rău de tot. Bucăţică ruptă din chintesenţa vieţii. Aş strica savoarea naturală a acestei minunăţii, aş macula virtuţile masculine ale celor care au trecut printr-o astfel de perioadă dacă m-aş apuca să filozofez despre semnificaţia şi sentimentele pe care ţi le produce faptul de a fi "încorporat".
Parcă ai prinde contur existenţial, zău. Nu! Armata pe vremea lui Ceauşescu a însemnat ceva prea special pentru a-mi permite asumarea celui mai mic risc de a umbri cu o urmă de metafizică, de a zgâria cu un colţ al subiectivismului, veridicitatea profundă a celor însuşite, CA CAPORAL!, pe vremea lui Ceauşescu.
Numărul unu: "Soldatul român poate, da' nu vrea". Era dojana părintească cea care ne însufleţea atunci când, de exemplu, trebuia să descărcăm un camion, plin ochi cu ancore de pontoane, trei oameni.
În principiu, vi
