Se dezvoltă în zilele noastre o literatură sui generis privind cauzele marilor dificultăţi economice din unele ţări din zona euro - dincolo de impactul crizei financiare/economice. În cazul Greciei se subliniază, cel mai mult, iresponsabilitatea execuţiilor bugetare publice de-a lungul anilor ca şi ascunderea realităţii.

În cazul Italiei, al Portugaliei, alături de datoria publică, se menţionează insistent un deficit de competitivitate, care a fost accentuat de modul de negociere a salariilor. Spre deosebire de Spania, unde supravegherea bancară a funcţionat bine, Irlanda suferă şi pentru iresponsabilitatea conducerii unor grupuri bancare, care s-au extins în afara graniţelor cu asumarea unor riscuri enorme (tolerate în mod inexplicabil de autorităţile de supraveghere de la Dublin).

Irlanda şi Spania însă suferă, în largă măsură, din cauza unui avânt economic (boom) nesustenabil ce a fost indus de intrări masive de capital, care s-au orientat către sectorul rezidenţial, către servicii puţin exportabile (aşa numite non-tradeables). Acest avânt a fost brutal curmat şi a condus la o cădere dramatică a producţiei interne; căderea a avut corespondent în scăderea brutală a încasărilor bugetare şi mărirea, în corelaţie, a deficitelor bugetare.

În articole precedente am arătat că există mecanisme lăuntrice ale Uniunii Monetare (UM), care au favorizat dezechilibrele. Mă opresc în continuare la politica monetară. Banca Central Europeană (BCE) conduce o politică unică, pentru cele 16 ţări membre, care însă nu poate ţine cont de condiţii particulare. Astfel, în formularea acestei politici capătă greutate mai mare economiile cu pondere majoră în UM. Astfel că circumstanţe ce prevalează în Germania, Franţa, Olanda au rol determinant.

Ani de-a rândul, ratele dobânzii practicate de BCE au fost scăzute, ceea ce a făcut ca fonduri importa