Am citit într-o carte postumă a unui scriitor basarabean câteva sute de aforisme şi cugetări, majoritatea bine articulate şi pline de miez. Gândindu-mă că un astfel de talent rar, la un autor mai degrabă de rând, trebuie să însemne ceva ce-mi scăpa, mi-am amintit de nenumăraţii anonimi care-mi trimiteau panseuri, aforisme şi paradoxuri la revista Rebus.

Oameni cu idei frumoase şi minţi cultivate, dar care, în ciuda calităţilor lor, aveau să sfârşească totuşi aşa cum au debutat, doar cu o identitate de grup: scriitori de duminică şi de timp liber. Faptul care semnifica mai mult decât îmi puteam închipui atunci nu era că scriau bine, ci că erau mulţi.

Fiind atât de mulţi cei care ajung la un palier de spiritualitate adesea înalt, era greu să fie înregistraţi şi ca invidualităţi.

Dar e şi mai bine într-una de proşti. Multe dintre activităţile intelectuale care cu un veac în urmă erau performante astăzi nu mai impresionează. În ce priveşte creaţia de aforisme, lucrurile stau cam la fel ca în producţia de romane. S-au înmulţit producătorii.

După ce citeşti câteva sute de romane, pricepi, dacă nu eşti un împiedicat la minte, ce e doar meserie şi ce e artă în scrisul unui roman. Şi ce şanse reale ai ca să termini şi tu unul onorabil. Iar dacă orice inepţie găseşte 1.000 de simpatizanţi, un roman scris doar la meserie, nu la artă, un roman dus "onorabil" până la capăt n-are cum să nu adune mai multe mii. Autorii de aforisme sunt şi ei nişte cititori dedicaţi de aforisme.

O virtute a aforismelor e că orice om se descoperă citindu-le la fel de inteligent ca autorul lor. De unde şi sentimentul că aşa le-ai fi compus şi tu, numai că cineva ţi-a luat-o înainte. Orice culegere de aforisme te face să te simţi coautor, te îmbogăţeşte cu o convingere productivă: şi tu ai putea să scrii aforisme. Lectura pasionată a antologiilor cu