Destinul postum al lui Adrian Marino este unul întunecat, schizoid, contorsionat şi trist. Sursa: EVZ
Din superbia cărturarului sofisticat, liber de năravuri balcanice, causeur cultural de mare clasă, scăpat miraculos de chingile sistemului care-l osândise şi prigonise, exponentul unei recent celebrate „normalităţi academice”, nu ştim ce şi cât va rezista după revelaţiile actuale apărute sub semnătura Mirelei Corlăţan în „Evenimentul zilei”.
Avalanşa de ură de pe forumul deschis comentariilor la articole dovedeşte că a fost atins un nerv sensibil. Au sărit la atac tot soiul de anonimi convertiţi subit în admiratori ai unor stufoase dicţionare de idei literare.
Mulţi forumişti nu discută cazul Marino, ci găsesc prilejul de a-i jigni pe Mircea Dinescu, Andrei Pleşu şi Gabriel Liiceanu. Unii jurnalişti cu memorie istorică atrofiată îl exonerează cu grăbită magnanimitate pe defunctul Marino. Orice ar scrie unii sau alţii, reiese din documente că A. Marino (nu Dinescu, Pleşu ori Liiceanu!) a avut două nume de cod şi a dat informaţii Securităţii sub aceste nume. Adică a fost delator. A acceptat misiunile Securităţii ca trimis al acesteia. Ceea ce nu a fost cazul lui C. Noica. Naivitatea autorului „Povestirilor despre om” (chiar şi aşa amendată fără echivoc de Monica Lovinescu în acei ani) era cu totul altceva decât o strategie construită prin astuţios camuflate complicităţi colaboraţioniste.
Este totuşi stupefiant că nu se poate avea acces la dosarul lui Adrian Marino ca informator al Securităţii interne. Întreb aici: din ce raţiuni? A-i ridica acum un bust lui A. Marino, a face dintr-o abdicare abisală o virtute quasi-eroică, a spune că de fapt nici nu contează dacă un ilustru om de cultură a fost turnător, ţine de tacticile sordide ale unor Păunescu şi Vadim. Nu e vorba aici de o vendetă a cuiva, ci de refuzul de a aşterne v
