Bucureştiul este oraşul care a suferit cel mai mult de pe urma sălbaticei sistematizări comuniste. Pe lângă locaşuri de cult, somptuoase locuinţe şi monumente istorice, au dispărut şi fabuloase pagini din istoria fotbalului românesc.

Locurile unde s-au aflat primele stadioane bucureştene, au pierit sub loviturile comuniştilor şi ale indiferenţei post-decembriste şi nu sunt semnalizate nici măcar prin nişte banale plachete. După ani de muncă asiduă şi eforturi financiare considerabile, după transformarea maidanelor mocirloase în stadioane cochete, acestea au fost dărâmate în baza unei credinţe conform căreia ce era mic burghez era degradant. Erau vremuri boeme, când fotbalul era jucat pentru plăcerea pasei, driblingului şi a şutului, nu cu gândul la sticla de whisky şi la duduia care te aşteaptă în jacuzzi după meci. Jucau pe terenuri de zgură, cu ghete butucănoase recondiţionate, fără apărători, veniţi după ore întregi de stat în fabrică sau la birou.

Terenul era singurul loc unde ofiţerii, medicii, avocaţii şi inginerii erau salahori şi ceferişti, şi invers. Recuperarea se făcea după meci cu o halbă de bere, iar încălzirea începea cu alergarea după tramvai. Duşurile erau reprezentate de o cişmea aflată lângă teren, se dribla în ritmul unui dans la modă, echipele atacau cu 8 jucători şi se apărau cu 2, iar fotbaliştii se luptau pentru onoare sau pentru o floare înmiresmată aruncată de o domnişoară din tribună.

VENUS

Cel mai prolific club de fotbal al perioadei interbelice a fost Venus Bucureşti. "Negrii din Splai" au cucerit 8 titluri de campioni ai României între 1920 şi 1940. Stadionul echipei, inaugurat în 1931, avea o capacitate de 15.000 de locuri, fiind unul dintre cele mai moderne ale acelui timp. El dispunea de instalaţie de nocturnă, terenuri de antrenament, cabinete medicale şi de recuperare, şi a prilejuit câteva premiere în fotbal