Din 1999, de cînd a fost numit (la doar 29 de ani) director la Schaubühne din Berlin, Thomas Ostermeier este mereu provocator: cu Nora, de Ibsen (aţi putut vedea spectacolul şi la Festivalul Naţional de Teatru, acum doi ani); cu Concert la cerere (de Franz Xaver Kroetz); cu Chip de Foc (de Marius von Mayenburg) etc. Hamlet-ul produs în 2008 pentru festivalul „Epidaurus“ de la Atena şi prezentat în acelaşi an la Avignon e însă spectacolul care a provocat cele mai aprinse discuţii. Criticii au vizat nu numai regia, ci şi dramatizarea.
Într-adevăr, dramaturgul Marius von Mayenburg a tradus piesa lui Shakespeare şi a operat modificări substanţiale, tăind nemilos intrigi colaterale şi adăugînd furibund accente noi, pentru a aduce drama la zi. Limba lui Mayenburg este, aici, super-funcţionalistă, neutră, aparent inexpresivă. E un text din care sensurile duble, ambiguităţile, trăirile sugerate au fost evacuate aproape în totalitate. Criticii germani i-au reproşat traducătorului şi dramaturgului faptul că limba e lipsită de poezie (Schlegel, unul dintre traducătorii germani ai lui Shakespeare, a mizat tocmai pe versificaţie şi limbaj metaforic) sau că nu are expresivitatea concret-spirituală (a altui reputat traducător, Erich Fried). Aşa o fi. Mayenburg mizează pe replicile simple, sincere şi tăioase, pe el îl interesează direcţia acţiunii, nu ce e dincolo de cuvinte. Ce atîta demersuri epistemice – şi-o fi spus dramaturgul – cînd plotul e suficient de ofertant: fratele şi ucigaşul regelui ia tronul şi nevasta defunctului; fiul celui ucis nu suportă să trăiască în această minciună şi vrea să se răzbune, să le arate celor doi şi lumii întregi că ştie adevărul. Pentru a ajunge la public, acţiunea dramatică nu are neapărat nevoie de un limbaj metaforic care s-o transporte, ci mai degrabă de un regizor care să o organizeze şi de actori care să-i ofere un corp.
D
