Atunci când a exclamat cu năduf că ar vrea să “geamă” posesorii de autoturisme de teren sub povara unor impozite corespunzătoare categoriei, Berceanu nu s-a gândit doar la faptul că maşinile grele de tip SUV strică asfaltul mai mult decât suratele lor de capacitate mai mică, sau că poluează mai intens mediul colegului său Borbely. El a exprimat – poate fără să vrea - un anumit tip de atitudine şi o frustrare mai generală.

Noii bogaţi ai tranziţiei, în special cei care au reuşit să acumuleze cu uşurinţă averi mari, mai ales de pe urma folosirii banilor publici în folos propriu (cea mai răspândită reţetă) au simţit rapid nevoia de a se detaşa de plebea din care făcuseră parte în vremurile egalitarismului comunist, prin abordarea de însemne exterioare. Cel mai percutant, din acest punct de vedere, a fost şi este maşina. Desprinşi dintr-o lume de “Dacii” aceştia au păşit în capitalismul de cumetrie la volanul unor maşini mai mari şi mai scumpe decât celelalte. În România SUV-ul a devenit emblema noii burghezii, a celei care îşi permite ce nu-şi permit ceilalţi. O emblemă care impune respect şi te detaşează, automat, de masa umilă a celor care conduc ce pot. Tracţiunea integrală, puterea motorului şi dotările suplimentare n-au fost cerute atât de condiţiile de trafic (deşi probabil că starea drumurilor a avut un cuvânt de spus în amplificarea procentului de SUV-uri mult peste media mondială) cât de nevoia posesorilor de a se detaşa, de a pretinde drepturi suplimentare, de a impresiona şi de a intimida. SUV-ul a devenit chiar mai important decât alte însemne ale statutului material, curioşii putând vedea destul de des câte un X5 sau Range Rover parcat în faţa unui bloc de garsoniere din Berceni sau din Drumul Taberei.

Într-o societate ca a noastră, bulversată de absenţa criteriilor de valoare, SUV-ul a devenit el însuşi o valoare care se răsfrânge asupra poseso