Am reuşit să văd filmul Toamnă (Sonbahar), al regizorului turc Özcan Alper, după îndelungi chinuri. Din fericire, acestea nu au fost cauzate neapărat de filmul în sine, ci de nişte probleme tehnice. O fi fost „de la ei“ (organizatorii Festivalului Filmului European mi-au trimis DVD-ul prin poştă), o fi fost de la mine, cert e că aparatura mea s-a încăpăţînat să nu-l redea ca lumea. La fiecare 10-15 secunde imaginea încremenea pe ecran, iar vreo 5 minute din film (aproape de final) nu s-au derulat deloc. Tot din fericire, problema tehnică – faptul că m-am luptat să-l văd, urmărindu-l aproape frame by frame – l-a făcut poate o producţie mai specială pentru mine, pe care o voi uita cu greu.

Pentru amatorul de filme hollywoodiene cred că lungmetrajul de debut al lui Alper în cinematografie, în 2008, poate fi un exemplu clasic de „avion“ sau „moartea pasiunii“: cadre lungi, dialoguri puţine, bătaie mai deloc (doar vreo cîteva inserturi video, din timpul unei revolte studenţeşti). Şi, mai grav, în film aproape că nu se întîmplă mai nimic, cu excepţia faptului că moare un om. Şi acela singur.

Îl întîlnim pe Yusuf, turcul cu pricina, în momentul în care iese din închisoare (unde stătuse din motive politice, pentru proteste antiguvernamentale, ca student, în Turcia anilor ’90), după zece ani. Şi totodată îi aflăm şi sentinţa definitivă: are o boală incurabilă la plămîni. Yusuf o primeşte cumva impasibil, cumva mioritic, cum, de altfel, e şi spaţiul în care se retrage: acasă, undeva în munţii din Estul Turciei, în apropierea Mării Negre. În satul natal îşi regăseşte doar mama, cîteva rude, cîteva cunoştinţe şi o mulţime de amintiri din care încearcă să-şi reconstituie o viaţă, ce-a mai rămas din ea – „o altă închisoare“, cum îi spune un vechi prieten. În cîteva incursiuni într-un orăşel din apropiere, mai încearcă şi o relaţie de dragoste cu o prostituată geor