De cum aud pronunţându-se cuvântul lustraţie, foştii membri ai burgheziei roşii din PSD devin brusc livizi, sunt asaltaţi de bufeuri, au noduri în gât, li se apleacă şi parcă ar vrea concedii medicale pe viaţă.
Onor-tovarăşul Ion Iliescu răcneşte cu bombonica amară a corectitudinii politice între măsele: "Este o lege întoarsă pe dos. Este un document stalinist şi un instrument demagogic". Desigur, după cum reiese din calculul pesediştilor, aplicarea Legii Lustraţiei va veni ca o lovitură de coasă pentru partid, amputând nu mai puţin de 40% din efectivul de consilieri locali. Numai că nu cred că asta e problema ce apostează nopţile paradisiace ale lui Ion Iliescu, ci totul pare a viza capitalul de imagine al "titanului".
Adică, imaginaţi-vă puţin: eu, Ion Iliescu, stăpânul suprem al social-democraţiei româneşti, iconul puterii politice post-decembriste, tătucul progresist al naţiunii, eu, Imperatorum, eu, tancul eliberator, eu, cel care am salvat cu bâta minerului ţara de parazitismul intelectualilor "reacţionari", eu, cel care am purtat Revoluţia din '89 pe umerii mei fragili şi lipsiţi de păcat şi am hrănit cu pipeta sfânta democraţie românească, acum eu să-mi închei măreţul destin fiind gonit pe uşa din dos, fiind dat afară cu mătura lustraţiei. Aici e marele ghimpe din coasta lui Ion Iliescu şi, din punctul meu de vedere, tocmai acesta e scenariul ideal şi corect ce ar trebui să pună capăt carierei politice preponderent resentimentare a unui personaj pervers şi ipocrit precum Ion Iliescu: gonirea pe uşa din dos. Dar, întreb eu, de câte ori va trebui oare lustrat Ion Iliescu pentru a se curăţa de tot sângele Revoluţiei? Încă o viaţă de om plus încă o viaţă de Iliescu!, aş spune - ca să rămânem într-un reper inteligibil.
În ce priveşte Legea Lustraţiei, orice discuţie legată de rostul şi de termenul ei de valabilitate morală mi se pare pu
