Televiziunea publică e un subiect care mă preocupă de cinci ani, de cînd sînt preşedinta Comisiei pentru Cultură, Arte şi Mijloace de Informare în Masă din Camera Deputaţilor. Am urmărit evoluţia instituţiei în aceşti ultimi ani, i-am văzut problemele şi am fost parte a încercărilor de a le rezolva. Continui s-o fac fiindcă eu cred în necesitatea televiziunii publice şi în posibilitatea reformării ei.

Diagnosticul momentului e dur: economic vorbind, Societatea Română de Televiziune (SRTV) este o întreprindere cronic nerentabilă; politic vorbind, este o instituţie dependentă; mediatic vorbind, ea e din ce în ce mai puţin importantă şi atractivă.

Anul 2008 a marcat un vîrf al pierderilor, de circa 53 de milioane lei noi, iar pierderile din exerciţiul bugetar al anului 2009 sînt comparabile – circa 48 de milioane lei noi. Situaţia actuală a SRTV seamănă izbitor cu situaţia marilor întreprinderi de stat din anii ’90. Şi acestea, ca şi SRTV azi, funcţionau constant în pierdere, erau mai discret sau mai pe faţă căpuşate şi îşi vedeau dispărînd monopolul specific.

Ultimii doi ani au însemnat însă pentru SRTV şi un tip de dominanţă partizană ce prezintă, din nou, similitudini cu anii ’90. Hîrtia de turnesol, ca de obicei, a fost campania electorală. TVR1 („nava amiral“ a societăţii) n-a reuşit să asigure o informare liberă şi corectă a telespectatorilor, intruziunea politicii de partid în politica editorială făcînd un deserviciu grav şi instituţiei, şi publicului.

Citiţi şi:

„Scena politică se teme de instituţii independente“ - despre televiziunea publică din Republica Cehă

Televiziunea publică în context european

„Modelul BBC nu poate fi exportat în ţările europene în tranziţie“ - dialog

O televiziune indispensabilă?

Iar în ceea ce priveşte audienţele, TVR1 a ajuns pe locurile 3-4 î