Rămăsesem, săptămîna trecută, la un Apfelstrudel şi un schnaps. La Viena. De acolo am pornit spre Salzburg, m-am plimbat puţin pe străzile oraşului vechi, am urcat la castel, am remarcat că se fac pregătiri pentru Festspiele, celebrul festival care ocupă o bună perioadă din vară (în timp ce la noi, încă de prin luna mai pe la instituţiile culturale începe să se cînte refrenul „vine vara, iar vara oamenii nu sînt interesaţi de cultură…“), după care am ieşit din Uniunea Europeană. În Elveţia.

Îmi vine să fac şi eu o notă informativă, precum dl Radu Cosaşu (dar mult mai seacă şi mai superficială). Şi o fac. Precizez că în timpul plimbărilor prin Viena şi Salzburg nu am auzit claxoane de maşini (nici nu erau prea multe maşini, căci transportul public funcţionează excelent, iar parcarea în oraş costă), nu m-a împins nimeni pe stradă sau la intrarea în magazin, oamenii erau relaxaţi şi zîmbitori şi păreau să-şi vadă realmente de treabă, pe autostradă nu mi-a „băgat“ nimeni farurile pentru că voia să meargă mai repede, la o benzinărie casierul mi-a spus surîzător că am de plătit 41 de euro şi un cent şi m-a aşteptat să mă scotocesc prin buzunare, după care, neavînd eu un cent şi dîndu-i 42 de euro, mi-a dat restul 99 de cenţi fix (tot surîzător, desigur), iar la altă benzinărie, unde aveam de plătit 39,99 de euro, casiera mi-a dat restul un cent şi a insistat să-l iau. De asemenea, ţin să adaug – asumîndu-mi eventualitatea de a mă face de rîs – că, incapabil de fior metafizic cum sînt, îmi imaginez şi eu Paradisul cum pot: bunăoară, dacă Acolo există transport public, cu siguranţă că a copiat modelul vienez. Vă mai informez că, la intrarea în Elveţia, poliţistul de frontieră ştia să combine, în vorbă şi în port, fermitatea, politeţea şi zîmbetul, ceea ce pentru mine a fost ca o aspirină cînd ai guturai – căci am avut de-a face, de-a lungul trecerilor mele prin vă