Privesc descumpănit la vacarmul inerent care însoţeşte această guvernare majoritar incompetentă. Locuitorii sunt loviţi de măsurile haotice şi fără un rezultat pozitiv scontat. Micile afaceri gâfâie spre groapă, locurile de muncă se pierd cu repeziciune, spaima că nu-ţi mai poţi plăti rata la bancă e din ce în ce mai mare, grija zilei de mâine creşte exponenţial.

Mă tot întrebam de ce totuşi nu sunt greve generale, care e motivul pentru care liderii sindicali se tăvălesc în aşternuturi complice cu guvernanţii. O persoană mai bine informată ca mine îmi lămureşte nedumerirea: un mare mahăr al sindicatelor importă forţă de muncă din China pe o firmă de care se bucură constant şi un membru al Cabinetului Boc.

Păi aceşti doi eutanasiatori de meserie au satisfacţii reciproce atunci când vine vorba despre şomaj, disponibilizări şi reduceri. Românii din subordinea lor sindicală sunt lăsaţi pe drumuri în mod conştient. Printr-o afacere bună în vremuri de criză, sunt importaţi chinezi şi alte naţii care primesc un salariu de trei ori mai mic. Statul se face că reformează, dar subcontractează în lucrări publice firme care au tot soiul de asiatici morţi de foame în barăci.

În tot acest desen trist al economiei şi administraţiei româneşti, mă uit la PDL ca olteanul la girafă. Şi mă întreb dacă animalul există cu adevărat.

Pornit în maidanul politic românesc acum 18 ani, Partidul Democrat a fost dintotdeauna cea mai năbădăioasă formaţiune. Chiar şi când avea 6%-7%, a fost răsfăţat de presă, liderii lui erau mereu băgaţi în seamă. Această structură politică a pornit dintr-un puternic sentiment anticonservator. Erau tinerii lupi care nu mai aveau răbdare ca Iliescu şi gaşca lui să moară de moarte bună, cum se spune. Voiau să preia ei frâiele, să-i trimită în cimitirul politic pe elefanţii şi dinozaurii erei comuniste. Cu unii au reuşit