Ce faci într-o societate despre care ştii că este incapabilă să aplice egal şi nediscriminatoriu le­­gea? Renunţi la legi? Pentru că altfel rişti ca amenzile de circulaţie să le plătească întotdeauna cei cu Dacia şi niciodată cei cu Mercedes? Răspunsul nu e simplu: şi societatea noastră se străduieşte de câţiva ani încoace să îşi construiască un stat de drept. Fiecare poliţist care are curajul să tragă un Jeep negru pe dreapta - şi se găsesc - e un mic erou în bătălia asta. Dar treaba cu amenzile e relativ mai simplă. Şi legiuitorii ar face bine să nu complice asemenea alegeri, finalmente la mâna poliţistului sau a cui aplică legile astea, aruncând în joc alegeri mai complexe. Cum e lustraţia.

Câteva exemple. În studenţie eram colaborator la o revistă a UASCR, Opinia studenţească. Revista era în avangarda disidenţei intelectuale în anii optzeci şi deci suspendată mai tot timpul din cauza unor bătălii cu cenzura pe care le mai câştigam şi noi, dar cel mai adesea, după cum vă puteţi imagina, le câştiga cenzura. Cum noi nu schimbam textele cum ni se cerea, erau luni de zile în care nu apăream deloc. O singură persoană din redacţie avea statut de activist, redactorul-şef, care făcea parte din nu mai ştiu ce organism pe centrul universitar. Puţini îşi amintesc de demonstraţia de protest a celor câteva sute de studenţi ai Universităţii din Iaşi din 1987, dar dacă profesorii nu erau trimişi să încuie studenţii pe dinăuntru în campus, ar fi început Revoluţia atunci şi acolo. Redactorul meu şef, luat de val, s-a căţărat pe statuia lui Alexandru Ioan Cuza şi a ţinut un discurs. Urmarea e lesne de prevăzut. Liderii au fost daţi afară din Universitate, simplii participanţi au fost puşi la locul lor cu ajutorul familiilor, colegul meu a fost schimbat din funcţie, iar revista nu a apărut tot anul. Dacă toţi aceşti protagonişti ar fi azi la judecata lustraţiei, rectorii,