Drumul e lung şi anevoios... Îl parcurgi în tăcere, încercând să-ţi aduni gândurile. Şi să-ţi zăvorăşti undeva emoţiile. Acolo unde te duci, sunt interzise. Nu au ce căuta. Trebuie să fii lucid, rece, obiectiv. De piatră. Să nu-ţi pese. Sau, cel puţin, să nu arăţi. Altfel, nu rezişti. Clachezi. Gazeta de Sud şi Asociaţia Oncohope au reuşit însă, cu emoţii şi zâmbete înlăcrimate, să străbată coridorul pândit de suferinţă. Şi să lanseze o campanie: „Ajută un copil, salvează un zbor!“.
Etajul zece. O iau în dreapta, spre Clinica 2 de pediatrie. Parcurg culoarul pardosit acum şase ani cu linoleum, în cinstea lui Zoltan Crişan, fotbalistul. O faptă bună, din partea lui Gică Popescu - rară prin părţile noastre.
La jumătatea drumului, o uşă separă cele două secţii. Între zâmbet şi amărăciune. Între viaţă şi moarte. Între oncologie şi restul.
Şase saloane, dispuse pe ambele părţi ale holului. Statistic, 15 copii - astăzi. Şi tot statistic vorbind, 140 de internări de la începutul lui 2010, în Secţia de oncohematologie pediatrică. Notez, cu dibăcia ziaristului de conferinţe de presă. Vreau să trec prin saloane, să-i cântăresc cu privirea şi să înregistrez, contabiliceşte, fiecare caz în parte. Până la urmă, sunt doar nişte nume înregistrate în arhiva Spitalului de Urgenţă, ca alte câteva sute. Cât poate fi de greu?
Şi intru. Imaginea pe care o am în faţa ochilor mă face să şovăi, din prag... În locul numelor neutre, fără culoare, descopăr oameni vii. Copii. Pui de om, fragili, nevinovaţi, curaţi. Şi condamnaţi nedrept la boli necruţătoare.
Diagnostice între pereţi înnegriţi
Pe patul de lângă singurul perete nemucegăit, Mariana îşi priveşte ţintă pruncul de pe picioare. L-a legănat ore în şir, căutând să-i liniştească plânsul. În cele din urmă, băieţelul a adormit, obosit. Aşa cum stă acum, respirând liniştit sub ocrotirea
