Cînd prin anii ’40 ai secolului al XIX-lea, o serie de tineri boieri se întorc în patrie cu studii pe la Universităţile Apusului, nimeni nu se grăbeşte să-i folosească şi nimeni nu se gîndeşte că ar putea avea vreo utilitate „profesională“. Există o mare deosebire între apetenţa aristocraţiei de a-şi trimite odraslele la studii şi la învăţarea unei meserii şi atitudinea societăţii faţă de practicarea acestei meserii.

Ingineri de drumuri şi poduri, ingineri de mine, doctori, profesori, avocaţi, fiii de boieri au, cel puţin într-o primă fază, această pornire a aplicării unor idei primite. Dar drumul nu le este deloc accesibil. Mai întîi, au de luptat cu „gura lumii“ care nu vede deloc cu ochi buni un astfel de lucru. Apoi, posturile, chiar şi existente, nu sînt întotdeauna pentru ei. Şi, în fine, cu inexistenţa unor astfel de domenii pe care puterea nu se grăbeşte să le înfiinţeze sau să le recunoască utilitatea.

Prima mărturie îi aparţine lui Nicolae Kreţulescu; el surprinde foarte bine opoziţia clasei din care face parte şi apoi pe cea a societăţii în care trebuie să practice această meserie. Mai întîi de toate aristocraţia judecă legătura dintre educaţie şi profesie, cu totul diferit. Profesia poate fi înscrisă eventual pe o diplomă, dar de aici pînă la a fi pusă în aplicare este cale lungă. Să-l ascultăm pe Nicolae Kreţulescu, întors de la Paris cu o diplomă de doctor, în anul de graţie 1840: „puţin după sosirea mea în Bucureşti am presentat şi eu într-o seară comisiunii medicale diploma mea de doctor în medicină. Membrii comisiunei şi-o trecură din mînă în mînă, uitîndu-se la dînsa cu multă atenţie şi cu multă curiozitate. Ca toată lumea în Bucureşti se mira şi ei cum un fecior de boier mare a putut să-şi lase poziţiunea în societate şi să se facă doctor“. Poziţiunea în societate de care vorbeşte Kreţulescu este încă foarte importantă pentru aceast