E de bine. De cîţiva ani, din ce în ce mai bine. Am început să învăţăm să ne respectăm graniţa personală, haloul de aproximativ un metru (standard) recomandabil a nu fi încălcat într-o adunare urbană. Merg aproape zilnic cu metroul şi am putut observa de-a lungul anilor că lumea nu mai simte nevoia să-şi miroasă una alteia deodorantul, chiar dacă vagonul e aproape gol. Că nu-i musai să înghesui un alt individ din scaunul alăturat, cînd ai de unde alege. Că îţi iei seama cînd te ţii de bară cu tot cu jumatea de mînă a altuia sub mîna ta. Sau în autobuz, că nu-i foarte OK să stai ca o Loreleie despletită, cu toată freza pe bara scaunului. Nu de alta, dar poate te doare şi pe tine cînd altcineva încearcă să se ţină de bara aia. S-a scris antropologic mult, în corporaţii s-au făcut cursuri organizaţionale despre diversele accepţiuni culturale ale graniţelor spaţiului personal la diferite popoare.

Japonezul sfios şi în ochi neprivitoriu, americanul cu dinţi albi, direct şi lejer sau francezul degrabă pupăciosu’. Spaţiile noi, impersonale, fără gen, transnaţionale – precum băncile, de pildă – au contribuit şi ele la reaşezarea graniţelor personale într-un standard. Am învăţat că nu e frumos să ne suflăm, literalmente, în ceafă la coadă. Spun că spaţiile astea noi au decupat balonul în care ne mişcam în public, făcînd o măruntă observaţie asupra comportamentului indivizilor într-o poştă de tip vechi şi una nouă. În poşta cu acelaşi aranjament interior de ani ’60 lumea se înghesuie instinctiv. Tejgheaua de lemn, veche şi scrijelită, zgîrcenia spaţiului te îndeamnă mai abitir să te apropii de pensionarul din faţă care trimite ceva bani surorii din Caracal; numa’ bine cît să citeşti pe misivă: „De la mine mai puţin, de la Dumnezeu mai mult“. În poşta nouă, poţi cît de cît să te aşezi şi să completezi la formulare. Şi aerul e schimbat; nu mai invită la colocvialitate