Cînd am început să merg pe bicicletă, în Bucureşti, tot ce avea motor era întotdeauna mai rapid ca mine. Din Pantelimon şi pînă în Rahova, unde stătea bunica, aveam nevoie de o oră. Tramvaiul făcea cam 45 de minute. Un taxi îţi lua cam jumătate de oră. Probabil că şoferii mai descurcăreţi ajungeau şi-n 20 de minute. Cu Minsk-ul meu pliabil şi cu roţi mici, trebuia să rămîn pe trotuare şi să ocolesc centrul, unde n-aveai voie cu bicicleta. Mi-era frică pe şosea, pentru că o bicicletă pe şosea în vremurile acelea era o îndrăzneală, dacă nu chiar o bizarerie. Cam ca un cetăţean îmbrăcat în roz la o şedinţă de partid.

Anul era 1980. ABBA încă nu se despărţiseră, ba chiar lansau „Happy New Year“. Iar versurile sunau cam aşa „Oare ce ne aşteaptă, la capătul drumului, la sfîrşitul lui 1989?“.

Drumul a fost mai lung de-atît, chiar şi pentru biciclişti. În 1980, cei care foloseau bicicleta pentru a merge la serviciu erau de regulă navetiştii din comunele suburbane. Era un mijloc de transport rural şi, orice marcă ar fi avut (de obicei Tohan), brandul cu care erai asociat era de regulă „ţăran necalificat care a băut prea mult în ajun şi-acum se chinuie să ajungă la serviciu să se culce“. Orăşenii aveau, fireşte, biciclete, însă astea erau pentru parcuri şi pentru sfîrşitul de săptămînă. Sigur, erau şi excepţii: orăşeni pasionaţi de bicicletă, de obicei intelectuali, care mergeau la slujbă zilnic cu bicicleta. Însă nici unul nu avansa dincolo de condiţia de şef de birou: bicicleta era ca o pată pe CV, o ciudăţenie care îl punea pe om în categoria „revoltaţi de catifea“. „Ce-i cu asta, el de ce nu se chinuie să-şi ia maşină?“ – se întrebau colegii, la cafele interminabile, pe hol…

DE ACELASI AUTOR Cum ştii că a venit vara Figura luminoasă a hingherului Adio, plajă iubită! Orfelinatul s-a mutat acasă

În aceşti 30 de ani, nu ştiu cum, bicicleta a făcut