Amicul Popan o face pîn’ la urmă – petrecere cu test drive de biciclete mişto, vineri 7 mai. Ia vedeţi afişul de mai jos.

Detalii despre petrecere aici

Ei bine chestia asta cu biciclismul merge însoţită şi de un text despre pegas publicat cîndva în portocala mecanică. Mic atac la snobăreala biciclistă şi mici naivităţi autoironice despre declanşarea luptei.

Să lăsăm Pegasul să se odihnească în pace

Pe vremea cînd mersul pe bicicletă era doar mers pe bicicletă şi atît, pe cînd bicicletele puteau fi cel mult nişte “semicursiere” ruseşti, adică prin anii 80, tatăl meu a intrat pe poartă cu un Pegas vişiniu, puţin scorojit, luat la mîna a doua de la un coleg de serviciu.

A fost un eveniment complet neanunţat şi unul dintre cele mai tari cadouri care se puteau face atunci. Aşa că am urcat în şa, am dat de două ori din pedale şi am intrat cu umărul într-un gard plin de sîrme şi ferigi. M-am ridicat şi am continuat excursia. La fiecare curbă strînsă lăsam stropi de sînge pe caldarîm. Cavalerul apocalipsei pe un Pegas pitic, proaspăt tuns cu un breton nemilos impus de un frizer fără imaginaţie şi cu pumnii mereu strînşi pentru o posibilă bătaie pentru teritoriu, cam ăsta eram eu la 7-8 ani.

Ultima mare aventură cu Pegasul a fost o ambiţie de-a mea, un fel de adio la 12 ani: l-am bătut pe tăică-miu la cap să mergem de la Focşani la bunici în aceeaşi zi, dus şi întors. În total, 74 de km. La dus a fost relativ uşor, ne mai odihneam, mai beam nişte apă, el mai fuma o ţigară, nici nu era prea cald. Era o banală experienţă perfectă.

La întors a fost puţin mai greu pentru amîndoi. Roţile Pegasului se micşoraseră, întunericul ăla de la cîmpie, cu cer înorat, nu se compară cu absolut nimic. Pe aproape de Focşani s-a abătut deasupra noastră un val imens de cărăbuşi sau, mă rog, nişte gîndaci negri cu mici căngi care scoteau un soi