N-am fost la Craiova, unde s-au desfăşurat, ca de obicei, cele mai multe evenimente din Festivalul Shakespeare. Nu ştiu dacă festivalul a avut succes la public sau nu. Desigur, pentru oamenii care au o legătură cu teatrul, vizionarea mai multor variante scenice după „Hamlet" poate fi foarte utilă. Mi se pare însă puţin probabil ca un spectator obişnuit să dorească să vadă douăzeci de „Hamlet"-uri în două săptămâni. Dar, cum ziceam, partea bună e tocmai prezenţa în Bănie şi în Capitală a unor trupe faimoase. E un bun prilej, chiar şi pentru publicul larg, să vadă „cum e la alţii". Şi dacă e să dăm exemplu doar montarea lui Thomas Ostermeier, primul spectacol prezentat în festival la Bucureşti, jucat săptămânatrecută şi la Craiova, e clar că au avut ce vedea.

În 2007, în timpul Festivalului Naţional de Teatru, m-am decis în ultimul moment (mai exact cu vreo jumătate de oră înainte de începerea spectacolului) să intru la „Nora", în regia lui Ostermeier. M-am îndreptat spre casa de bilete a Naţionalului bucureştean în speranţa că mai găsesc vreun loc rătăcit pe la balcon. Am avut marea surpriză să

descopăr că un sfert din locuri încă nu fuseseră vândute cu jumătate de oră înainte de spectacol. După ce s-a terminat reprezentaţia, tot ce învăţasem la şcoală despre „actualitatea textelor clasice" şi toate dicursurile despre cât de „contemporane" sunt anumite montări după clasici, mi s-au părut, deodată, nişte vorbe fără acoperire. Văzusem zeci de montări în care „actualitatea" se rezuma la decoruri şi costume moderne, în care se încerca „contemporaneizarea" problemelor, dar şi textul şi personajele şi temele păreau luate din cartea de istorie. Dar în „Nora" lui Ostermeier, textul lui Ibsen suna ca şi cum ar fi fost scris după anul 2000. Dacă tema emancipării femeii e uşor de înţeles, poate chiar banală, pentru un spectator contemporan, nu la fel se poate spu